Lumea Româneascã

Click here to edit subtitle

                                                                  Acesta este web site-ul electronic al ziarului Lumea Românească (The Romanian World  PRESS-U.S.A.)

                                                     Unele dintre paginile web-ului noastru au fond muzical Please turn on your speakers ! 

 

                                                                                              Căutări de persoane  
Nicolae Labis-Primele iubiri - YouTube
0:00/3:43

   În vederea îndeplinirii cu succes a obiectivelor propuse: a reunificării unor familii, reîntâlnirii unor prieteni, persoane,

rugăm publicul cititor să acceseze rubrica respectivă.

 

      În acest moment sunt căutate de către prieteni, cunoştinţe, etc., următoarele persoane: 

- Rodica Ojoc - Bucureşti 

- Clement Constantin - Bucureşti 

- Vasile (Puiu) Ionescu  

- Familia Ofiţer Ilie Muşat (Mariana Muşat-Sulina 1963)

                                                                                  

                    În cazul în care vreunul dintre numele de mai sus vă pare cunoscut, pentru a obţine mai multe informaţii în privinţa persoanei nominalizate (căutate),

accesaţi printr-un simplu clik,pe numele respectiv !

Nu vei şti niciodată, de Mihai Gheorghiu (poezie selectată din volumul de versuri în lucru, intitulat : ...din cioburi de iubire.





Pentru vizualizare daţi clik pe linkul de mai jos, după ce mai întâi puneţi pauză la melodia de fond, din chenarul de sus: Nicolae Labiş - Primele iubiri.


https://youtu.be/PoX8ty8sn7Q

„OUT OF EUROPE / DINCOLO DE EUROPA”, UN SPECTACULOS JURNAL DE CĂLĂTORIE ILUSTRAT,

SEMNAT DE DAN MIHAI ȘTEFĂNESCU


„Out of Europe / Dincolo de Europa”, Editura „Din condei”, București, 2015, 260 pagini – Reportaje conferenturistice ilustrate ale unor călătorii efectuate de Dan Mihai Ștefănescu, între 1988 și 2015, în 15 țări din afara Europei: Africa de Sud, Australia, Brazilia, China, Coreea de Sud, Egipt, India, Israel, Japonia, Malaezia, Mexic, Noua Zeelandă, S.U.A., Taiwan și Tunisia. 

  

Dacă până în 1989 românii știau prea puțin sau deloc despre ce înseamnă să călătorești în străinătate, odată cu căderea regimului comunist de la București a devenit posibilă cunoașterea acelui spațiu interzis, aflat dincolo de hotarele țării. Așa se face că locuitori ai plaiurilor mioritice au ajuns să străbată întregul mapamond, să culeagă impresii de pe toate meridianele și să contribuie activ la promovarea imaginii țării noastre în lume. Unul dintre aceștia este și Dan Mihai Ștefănescu, autorul volumului „Out of Europe / Dincolo de Europa”, care conține, așa cum afirmă scriitorul însuși, „însemnări minuțioase”, înmănuncheate într-un adevărat „caleidoscop geografic și cultural”. „Încerc să aduc un suflu nou, neobișnuit, atât pentru umaniști, cât și pentru realiști… Sunt atâtea lucruri frumoase de văzut în lume”, spune acesta în deschiderea cărții. 

 

Cercetător științific laureat cu Premiul Academiei Române (Tensometria Mărimilor Mecanice, 1991) și specialist recunoscut la nivel mondial (Springer Handbook of Force Transducers, 2011), Dr. Dan Mihai Ștefănescu construiește și reconstruiește în cartea sa, riguros și perseverent, dintr-o perspectivă obiectivă, texte bogate în informații și înglobând imagini spectaculoase. Dovedind spirit de observație de jurnalist, pe alocuri ironic, scriitorul reușește să reinventeze notele de călătorie, realizând o combinație inedită de jurnal intim și ghid de călătorie universal. Participant la reuniuni științifice ale IMEKO (International Measurement Confederation) în calitate de reprezentant oficial al României, dar şi de autor, a avut oportunitatea să intre în contact cu medii culturale mult diferite de ale țării noastre. Acest lucru i-a permis să culeagă o multitudine de impresii, inedite pentru cititorii români. Inspirat ilustrat cu imagini surprinse la fața locului, jurnalul de călătorie „Out of Europe / Dincolo de Europa” ne încântă prin prospețime, ingeniozitate, originalitate și umor. Discursul natural conferă o notă specifică de autenticitate, ce îndeamnă la o lectură atentă a minunatelor experiențe pe care le-a trăit autorul în diverse tărâmuri exotice din Asia, America, Africa și Oceania. 

 

Îngemănând talentul de scriitor cu rigoarea cercetătorului științific, Dr. Dan Mihai Ștefănescu ne propune în cartea sa modele și fapte unice, reproducând cu maximă fidelitate experiențe aflate la confluența dintre estetic și extraestetic (aspecte sociale, politice, morale). Oprind clipa, scriitorul ne introduce într-o lume mirifică, plină de suspans, ce se cere descoperită prin explorarea atentă a filelor de jurnal pe care ni l-a încredințat, consemnând atent și minuțios specificul locurilor explorate în numeroasele sale călătorii. Spirit multidisciplinar, autorul culege informații ce se referă deopotrivă la istorie, geografie, religie și economie, domenii pe care le prezintă cu abilitate și ușurință. Înzestrat în același timp și cu gândire practică, reușește să educe prin reportajele sale conferenturistice, să pună în valoare ambianța locurilor pe care le-a străbătut, oferindu-i astfel, cititorului, posibilitatea de a lua parte la spectacolul lumii și al vieții, așa cum curge el la mii de kilometri depărtare de Europa și, implicit, de România. Iată, spre exemplificare, câteva impresii din China: „Revăd canalele, în lungul cărora ‘răsar’ așezări din povești, cu ‘arhitectură’ arhaică… O viață simplă și liniștită, în care pescuitul este o ocupație solitară și naturistă. Cu 15 yuani am cumpărat o acuarelă portocalie (obsesia mea olandeză)...” Sau, prin descrierea gheișelor din Kyoto cu naturalețe și empatie, autorul lasă impresia de continuator modern al romanului lui Pierre Loti „Doamna Crizantema”. Particularizările se îmbogățesc în acest mod prin nuanțe, dând senzația de armonie. De altfel, în Out of Europe / Dincolo de Europa”, materialul folosit de autor prinde formă și culoare tocmai datorită modului în care este lucrat, transformat, preschimbat din imagine culeasă la fața locului, în mișcare, în comunicare. Pentru scriitor, interferența dintre frumos și bine, dintre estetic și etic, dintre artistic și științific este o necesitate, care este rezolvată ingenios, cu sensibilitate și stil. 

 

Echilibrul interior, măsura, dar și deschiderea la nou sunt definitorii pentru Dan Mihai Ștefănescu, toate acestea culminând într-o sinteză de impresii și reacții afective, captivante pentru cititorii de pretutindeni. Îmbinând satisfacția călătoriilor cu programul științific, autorul scrie sub forma unei mărturii la persoana întâi, având ca elemente definitorii simplitatea și firescul. Coloratura optimistă a cărții, pitorescul imaginilor, exuberanța și verva narațiunii reprezintă amprenta specifică a autorului. Obiceiurile, concepțiile din acele părți ale lumii vizitate de scriitor, dar și descrierile, care sugerează coloritul și climatul local, portretele ,detaliile, așa cum sunt ele prezentate, reconstituie și pun în lumină un întreg univers, viața în sine, așa cum se desfășoară ea departe de cadrul mioritic. O descriere de natură amintește de romantismul lui Heinrich Heine în „Icoane de călătorie”: „Mă bucur de farmecul mediteraneean: soarele lenevos din martie, briza ușoară, nisipul fin și cerul albastru din ilustratele italiene.” 

 

Monumentală ca viziune, cartea ar putea avea subtitlul „Cum arată lumea văzută de un român deloc sărac cu duhul”. Scriitorul are capacitatea de a sumariza narativ și descriptiv elementele definitorii ale culturii în mijlocul căreia se află la un moment dat. De pildă, „experiența asiatică este extrem de complexă și te obligă la tactici adecvate; pe fondul unei rezistențe (și răbdări) deosebite trebuie să-ți rafinezi inteligența de felină.” Unificat și consolidat prin ceea ce Tudor Vianu, in „Arta prozatorilor români”, numește „funcția socială și estetică a artei”, jurnalul de călătorie semnat de Dan Mihai Ștefănescu ne prezintă într-un mod inedit, pozitiv și hâtru, din care răzbate și iubirea de oameni, imaginea coexistenței umane, exprimată într-un singur cuvânt: „internaționalizare”. Concret, autorul ține să precizeze: „Internaționalizarea la nivel omenesc este cel mai frumos reflectată de portretul Narei – nu este vorba de vechea capitală japoneză, ci de colega mea de la Metrologia din Mongolia, una dintre cele mai vechi țări comuniste”. „Configurația internațională” în care evoluează autorul reportajelor conferenturisitice ilustrate conturează și așază reperele spațiale și temporale ale lucrării și reprezintă, totodată, liantul și factorul de echilibru, aceasta în condițiile în care își dă seama că stă în puterea sa să caute mereu și mereu alte locuri, ajungând astfel la noi vise împlinite. „Se zice că fiecare are o Americă a lui, așa încât nu mă sfiesc să vă prezint o viziune proprie”, iată o posibilă definiție a lumii, așa cum ne-o înfățișează scriitorul în „Out of Europe / Dincolo de Europa”. 

 

Intensitatea relatării dă senzația unei continue forțe de regenerare, iar stările, emoțiile și trăirile sufletești prin care trece cel ce a scris sunt simbolic și spontan transpuse în această declarație: „Îmi dau seama că am jucat într-un palpitant film de aventuri, păstrând și rolul de martor ocular și cultivând atributul de scriitor în cel mai propriu sens al cuvântului: cel care scrie, desigur in beneficiul tuturor.” Pulsația vieții, misterul și frumosul, simfonia emoțiilor descrise de Dan Mihai Ștefănescu vibrează armonios de la un capăt la altul al volumului care îi poartă semnătura. O adevărată sinteză de confluențe literare și științifice, cartea sa prezintă lumea văzută de un român luminat, deschis la nou, a cărui expresie creatoare își găsește împlinirea în acest spectaculos jurnal de călătorie. 

 

Corina Diamanta Lupu 

București 

9 mai 2017 


”Podul de Flori” din 6 Mai 1990,

 doar o amintire…

Ioan POPESCU


S-au împlinit 27 de ani de la acțiunea „Podul de Flori”. Ziua de 6 Mai 1990 a fost ziua în care cortina de fier dintre URSS şi România a căzut, iar românii de pe ambele maluri ale Prutului, despărțiți timp de 50 de ani, s-au reîntâlnit. În mod simbolic, Prutul lacrimilor noastre a fost acoperit cu flori și…speranțe în reîntrgire.

 

Primul „Pod de flori” peste Prut a fost organizat la inițiativa Asociației culturale București-Chișinău și Frontul Popular din Moldova, pe 6 mai 1990, dată la care peste un milion de români din dreapta râului au putut trece frontiera către RSSMoldovenească, aflată în componența Moscovei, fără paşaport şi fără viză, prin opt puncte de trecere.


Pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte. Podul semnifica frăţia, dorinţa de apropiere, istoria comună a celor două ţări. Această primă deschidere a graniţelor dintre România şi Republica Moldova s-a materializat în mii de flori aruncate în apa Prutului de pe ambele maluri, inclusiv cu o baie comună în apa râului, unde s-a cântat și dansat Hora Unirii.


În ziua respectivă, între orele 13:00 și 19:00, locuitorilor din România li s-a permis să treacă Prutul fără pașaport și viză. De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești și Fălciu-Țiganca, pe unde eu, împreună cu Mircea Cosma și fiica sa, alături de Radu Ștefan Oprea (vezi foto), am traversat Prutul.

Al doilea „Pod de flori” a avut loc la 16 iunie 1991, ocazie cu care deja cetăţenii moldoveni au putut intra în România fără acte. Chiar dacă scopul reîntregirii nu a fost atins atunci, momentul „Podul de flori” a reactivat multor oameni conştiinţa faptului că indiferent de ce parte a Prutului trăiesc, ei aparţin unui singur neam.

Memorabilă rămâne mărturisirea regretatului poet basarabean Grigore Vieru: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu o viață întreagă am visat să trec Prutul”

 

 


   Despre Normalitate

„Ce ne trebuie sunt câțiva nebuni; uitați-vă și voi unde ne-au dus cei normali”Confucius

   În zilele de astăzi gândurile multor oameni sunt îndreptate parțial spre politică – știința și practica de guvernare a unui stat – , la orientarea, acțiunea propriu-zisă a partidelor care dețin dreptul de conducere a statului și care transpun în practică programul de acțiune propriu. Pentru o schimbare, desigur este necesară o conștiință politică structurată superior, prezentată ca o concepție politică unitară ce convertește ideile concepției privitoare la stările de fapt în norme generale de acțiune. Oamenii sunt interesați de tot ce se întâmplă, unii înțeleg, aprobă sau dezaprobă, alții nu înțeleg și renunță a se mai interesa, ca și cum ar pleca de lângă patul unui bolnav, neștiind ce se va întâmpla cu el, zicându-și: fie ce-o fi! Nu este bine, fiindcă o schimbare îi va afecta pe toți.

   Un om politic sau politician este o persoană cu un rol important în activitatea politică. Grecii antici spuneau că „Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înțelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice, sau până când deținătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înțelepciunii”. Cu alte cuvinte conducătorilor care au idei pentru anumite legi care indică o nouă direcție în care trebuie să meargă societatea, chiar înțelepți fiind, li se cere respect pentru înțelepciune, să asculte părerile celorlalți oameni înțelepți, fiindcă întotdeauna se va găsi unul sau unii, mai înțelepți decât conducătorul aflat la putere.

   În „Banchetul și alte dialoguri” Platon spune că după ce un atenian se bucură de drepturile lui de cetățean, ia cunoștință de legile țării și are libertatea să plece unde vrea, dacă legile nu-i sunt pe plac: „… poate cuiva să-i placă o cetate fără să-i placă legile ei?” În acest fel trebuie  să se înțeleagă plecarea/fuga unor oameni din propria țară, cei mai mulți pentru a-și salva viețile lor și a copiilor. Întrebarea în acest caz este în ce procentaj se poate încadra acțiunea în normalitate, normalitatea fiind de fapt starea de echilibru pe care și-o dorește orice om folosind rațiunea sa. Cred că este, totuși, o aritmetică grea.

   Mai putem spune că un om normal este omul care după un travaliu, mai intens sau mai puțin intens, mai dureros sau mai puțin dureros, naște normalitatea. Făcând puțină filosofie, normal înseamnă obișnuit, natural, înseamnă să acționezi pentru un ideal în viață și să te înscrii în niște limite. Fericitul Augustin spunea că e normal ceea ce e moral: „Iubește și fă ce vrei!”. Conform acestui aforism gradul de normalitate este dat de gradul de adaptabilitate, de acomodare a subiectului la societate, la mediu, înseamnă a te atașa de adevăr, pentru a putea trăi cât de cât liniștit, în dreptate. Aforismul include rațiunea dar și sentimentul.

   Din Antichitate și până în prezent – aflăm dintr-un studiu intitulat „Starea de Normalitate”, a omului de cultură român contemporan Cornel Nistea (n. 1939) – că fiecare filosof și școală filosofică a definit altfel normalul: La Socrate normalul reiese din întrebarea: „cum trebuie să trăim pentru a trăi conform binelui”, la Platon normal este „să trăim după lumea ideilor”, la Aristotel normal este „să trăim după ființa ca ființă, și să ne mulțumim cu justa măsură”, la Descartes normal este ca „omul să vadă clar pentru a acționa bine”, la Kant normal este să trăim după o „voință bună” căci „voința bună își dă sieși lege”, la Freud este normal să trăim și după inconștient ca realitate a „mecanismelor ascunse care sunt adevărata realitate”, la Kierkegaard este normal ca fiecare dintre noi „să se străduiască să devină tot mai subiectiv”, la Nietzsche este normal ca omul să trăiască cu acea „voință de putere” străduindu-se să fie și ceea ce nu poate fi, adică supraom; ajungând la filozofia contemporană, aflăm că se consideră a fi normal să se „renunțe parțial la cultul rațiunii” și, în rezumat, să existe o „orientare tot mai pronunțată către problemele vieții sociale și ale tehnicii”, toate acestea înscriindu-se în ideea de Bine.

   Din punct de vedere social, Normalitatea – caracterul a ceea ce este normaltrebuie să se afle întotdeauna în media unui comportament social, o medie a comportărilor, a gândirii și acțiunii; eticul momentului chiar ne spune că atâta timp cât omul și-a propus să trăiască în societate, el trebuie să respecte regulile. Dicționarul din 2009 acordă Normalității „limite largi, de o parte și de alta a mediei, ceea ce fundamentează acceptarea diferențelor interumane. Aceste limite largi ale normalului sunt condiționate în același timp de cultura, vârsta, sexul cărora le aparține individul evaluat”. În plus, nu peste tot întâlnim Normalitate, după cum nu toți oamenii sunt normali, mai sunt și dintre cei așa-zișii a-normali, care gândesc diferit, o parte din ei –  distructiv sau „curios”, opunându-se unor schimbări făcute chiar în favoarea lor, sau din dorința de a fi remarcate ca persoane speciale, diferite de restul. Grav este când în această categorie se înscriu unii conducători. Dar, să facem o diferențiere: există și oamenii ajunși la conducere care au un dram de nebunie care este echivalentă cu îndrăzneala de a încerca a schimba ceva ce nu mai folosește Binelui, dar pe care alții nu au curajul sau cunoștința sau ideea de a depăși acel ceva existent, ca pe un prag, purtând în spate, ca apărător, în mod exagerat Prudența, cea care nu lasă curajul să treacă pragul. Îndrăznesc doar oamenii stăpâniți, în primul rând, de ideea libertății, cei care vor să construiască o lume urmărind integrarea unor noi idealuri, cărora nu le lipsește nici viziunea urmărilor acestor schimbări. „Nu-mi place nebunia nebunului; îmi place nebunia sănătosului”, spunea înțeleptul român Constantin Noica (1909-1987). Îmi permit a cita și aforismul meu dintr-un volum editat în 2005: „Avem nevoie de oameni buni sau nebuni care să miște lucrurile din loc”.

   Despre o nebunie frumoasă vorbea și Confucius, o nebunie a curajului și a înțelepciunii. Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) – unul dintre marii succesori ai lui Kant – , în „Menirea omului” spune: „cine după judecata tuturora ar îndeplini lucrul cel mai bun în chipul cel mai bun, pe acela îl vor ajuta toți, și cu toții se vor bucura la fel de reușita lui”.

  

 

Vavila Popovici- Carolina de Nord

Expoziția ”Fabricat în Moldova”, la Ploiești

Ioan POPESCU

 

În perioada 27 - 29 aprilie 2017, se va desfăşura la Ploieşti, în organizarea Consiliului Judeţean Prahova, a Camerei de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova, a Camerei de Comerţ şi Industrie Prahova, a Asociaţiei Euroregiunea Siret-Prut-Nistru şi a Organizaţiei pentru Promovarea Exportului şi Investitiilor din Republica Moldova, un amplu eveniment de promovare a relaţiilor de colaborare România-Republica Moldova,sub titulatura “FABRICAT ÎN  MOLDOVA”.

 

Acest eveniment va cuprinde o serie de manifestări dedicate intensificării schimburilor comerciale bilaterale, dezvoltării de proiecte comune şi derulării de parteneriate de afaceri, după următorul program:

 

Joi, 27 aprilie

10:00, Sala Europa, Palatul Administrativ 

Deschiderea evenimentului, în prezenţa oficialităţilor  şi a organizatorilor români şi moldoveni

11:15, Sala Coloanelor, Palatul Culturii Ploieşti 

Inaugurarea expoziţiei “Fabricat în Republica Moldova”

11:45 – 14:30, Sala Unirii, Palatul Culturii

Forum economic bilateral România – Republica Moldova

13:00, Palatul Culturii, Sala de lectura “N. Stănescu” a Bibliotecii “N. Iorga”

 Conferinţa de presă

 

Vineri, 28 aprilie

            orele 10:00 – 18:00, program expoziţie

Sambata, 29 aprilie

            orele 10:00 – 18:00, program expoziţie

 

Evenimentul se va bucura de prezenţa doamnei Graţiela Gavrilescu, viceprim-ministru şi ministrul Mediului al României şi a  domnului Octavian Calmic, viceprim-ministru şi Ministru al Economiei al Republicii Moldova, a altor  oficiali români şi moldoveni de la nivel central şi local, precum şi a firmelor  prahovene şi moldoveneşti.

 

În cadrul expoziţiei şi-au anunţat participarea un număr de peste 40 de companii din Republica Moldova, reprezentând următoarele domenii de activitate: industrie alimentară şi agricultură, producţie de vinuri, băuturi spirtoase şi sucuri din fructe, materiale de construcţii şi elemente de amenajări, prelucrarea lemnului, construcţii metalice şi lucrări de izolaţie, articole din mase plastice, echipamente electronice, servicii profesionale – de evaluare, audit, instruire şi atestare, servicii medicale, confecţii, încaltăminte, bijuterii şi accesorii.

 

                       

Scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș

       la Cenaclul Românesc “Mircea Eliade” din Colorado

   Duminică, 12 aprilie, 2017, după slujba religioasă, în sala festivă a Bisericii “Sf. Dimitrie cel Nou” din Frederick, Colorado, s-a desfășurat o nouă întâlnire a Cenaclului Literar Românesc "Mircea Eliade ", avându-l ca invitat pe scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș. Prezentatori au fost  profesorii Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, împreună cu preotul Ioan Bogdan.

    În cuvântul de întâmpinare adresat celor prezenți, prof. Sebastian Doreanu, de curând reîntors din România, a subliniat două lucruri pe care le-a observat cu bucurie în timpul călătoriei. Primul este faptul încurajator că tineretul din țară citește cărți tipărite. Pentru că a văzut atât în metroul bucureștean cât și în alte mijloace de transport în comun din orașele prin care a călătorit, tineri cufundați în lectură, el apreciază că este un semn bun pentru viitorul cărții și o dovadă în plus că Umberto Eco a avut dreptate când a scris că viitorul nu va fi lipsit de cărțile în format tradițional ( Umberto Eco și Jean - Claude Carriere: Nu speri că veți scăpa de cărți, Editura Humanitas, București, 2010 ). În al doilea rând, tot ca un fapt îmbucurător, directorul Cenaclului a adus din țară și a prezentat celor de față primul număr din ziarul “Neamul Românesc, publicat de Centrul Cultural Român “Eudoxiu Hurmuzachi” la Cernăuți, în Țara codrilor de fagi, Bucovina, una dintre provinciile românești ce se află în continuare sub ocupație străină, dar unde limba română se păstrează și prin asemenea publicații.

    Lauda cărții tipărite formulată de Umberto Eco s-a dovedit un preambul cum nu se putea mai nimerit pentru prezentarea celor două noi volume publicate de către  scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș, lansate acum în premieră în mijlocul comunității românești din Colorado. Vorbind de Sălașul de la răscruce, de fapt primul roman  inspirat din biografia autorului, prof. Sebastian Doreanu, în calitate de istoric, a prezentat cadrul de desfășurare a narațiunii, anume începutul secolului al XVIII-lea,  cu vremuri tumultoase, când acțiunea antiimperială a lui Rackozi al lI-lea și războiul curuților declanșat de acesta răvășeau o bună parte din Transilvania, abia intrată sub  stăpânire habsburgică. Prezentatorul i-a invitat pe participanții la cenaclu să citească acest roman de aventuri, de cape et d'épée la care se adaugă și o frumoasă poveste de dragoste. Așadar, un interesant și incitant roman istoric, din păcate un gen de literatură care nu se mai regăsește printre preferințele generațiilor  tinere actuale.

 Cu toate că nici poezia nu mai este prizată în aceste vremuri de goană spre niciunde,  Mircea Hortensiu Tomuș se încăpățânează să scrie și... poezie. Al doilea volum lansat cu această ocazie este o nouă carte de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, într-un fel o continuare a volumului de debut Printre tristeți și bucurii, lansat, câțiva ani în urmă, tot la Cenaclul “Mircea Eliade” din Colorado.

De data aceasta, așa cum a subliniat Sebastian Doreanu, noul volum este realizat într-o formă tematică interesantă, dacă nu cumva unică, poeziile formând câteva cicluri bine definite. Cel aflat în deschiderea volumului amintit este ciclul săptămânii, fiecare zi din cele șapte își are poezia ei; urmează ciclul cel mai bogat, cel evenimențial, în care diferite date istorice, religioase, aniversare din România de ieri sau mai aproape de zilele noastre, evenimente ce au legătură cu familia poetului sau care se referă la însăși viața autorului își găsesc locul în versurile acestuia. Ultima parte, ca o încununare deplină a volumului amintit, cuprinde ciclul lunar, fiecare lună a anului fiind cântată în versuri de către poet. 

    O prezentare a biografiei scriitorului invitat a fost făcută de către prof. Simona Sîrghie. Astfel, după ce a predat literatura română o viață întreagă numeroaselor generații de elevi la Arad, de când s-a retras la pensie și locuiește jumătate din an în țară, iar cealaltă jumătate la Denver, alături de cele două fete și familiile lor, Mircea Hortensiu Tomuș a devenit de la începuturi ( și iată că au trecut deja cinci ani ! ) unul dintre cenacliștii cei mai fecunzi sub raport creator. Iar activând în acest focar de cultură românească de lângă Munții Stâncoși, cum a subliniat Simona Sîrghie, el s-a simțit  îndemnat să-și adune în volume scrierile publicate de-a lungul timpului în diferite reviste din țară și din diaspora, scriitorul tipărind astfel, în ultimii ani, nu mai puțin de șase cărți de poezie, proză, memorialistică, toate lansate în premieră la Cenaclul “Mircea Eliade” din Colorado.

   S-a dat apoi cuvântul autorului. Acesta a început prin a mulțumi celor prezenți în sală pentru participare, dar și-a arătat mâhnirea față de numărul lor redus în raport cu colectivitatea românilor care locuiesc în statul Colorado. Acest cenaclu, a ținut să sublinieze scriitorul, este o oază de românism departe de locurile natale și în același timp o școală unde copiii născuți pe aceste meleaguri pot afla mai multe despre istoria și cultura părinților și bunicilor. Vorbind despre romanul istoric Sălașul de la răscruce, autorul a ținut să menționeze faptul că sursa acestuia se află în poveștile și legendele locuitorilor din zona unde domnia sa, ca tânăr profesor, a petrecut o parte din anii de început ai carierei didactice și unde a organizat numeroase excursii cu elevii. Împletind poveștile adunate din bătrâni cu adevărul istoric, Mircea Tomuș a izvodit acest roman pe care se gândea de mult să-l aștearnă pe hârtie și este foarte bucuros că a reușit să o facă, chiar dacă după mulți ani, timp în care l-a purtat mereu în minte. Trecând apoi la volumul de poeme Zile vin, zile trec, zile rămân în amintiri, autorul a mărturisit că și acesta a fost conceput de-a lungul mai multor ani în care a scris poezii, aplecându-se asupra colii de hârtie de fiecare dată când a simțit că își dorește să încrusteze în timp bucuria pricinuită de un eveniment anume: fie o sărbătoare cum ar fi Învierea Domnului, Crăciunul,  8 Martie,1 Aprilie ( da, chiar și Ziua păcălelilor își are o poezie a ei ), 10 Mai, 15 iunie ( poezie închinată Liceului “Moise Nicoară” din Arad, unde autorul a fost profesor și director mulți ani din viață), nașterea fiicelor sau a nepoatei, ziua mamei, toate amintiri plăcute pe răbojul vieții.

   După ce a răspuns unor întrebări venite din sală, autorul a lecturat un fragment din romanul istoric, mai precis începutul, în care cititorul este familiarizat cu zona în care urmează să se desfășoare acțiunea, și face cunoștință cu oamenii locului. Din volumul de poeme a recitat poezia Azi ce deschide volumul amintit și 9 Septembrie, poezie dedicată soției, doamna profesoară Aurora Tomuș, aflată printre cei prezenți în sală. Preotul Ioan Bogdan a recitat poezia Învierea, închinată evenimentului ce va fi sărbătorit în curând de întreaga lume creștină, iar Sebastian Doreanu a recitat poezia 8 Martie, ca o dedicație pentru toate doamnele și domnișoarele din auditoriu.

    Ca o surpriză, din partea membrilor Cenaclului “Mircea Eliade”, doamna  profesoară Simona Sîrghie a înmânat autorului o Diplomă de Merit pentru cele șase cărți publicate, mai ales că toate au fost lansate în premieră în cadrul Cenaclului Românesc de la poalele Munților Stâncoși.

  În încheiere, scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș și-a prezentat pe scurt, proiectele la care lucrează: o piesă de teatru și un volum de nuvele. Pentru doritori a semnat autografe pe volumele nou lansate, dar și pe cărțile anterioare, aflându-se, după propria mărturisire, pentru prima dată în situația dificilă de a nu reuși să acopere cererea de carte, exemplarele aduse de domnia sa pentru această ocazie fiind insuficiente. Doamna Simona Sirghie a deschis o listă pentru cei interesați să obțină volumele dorite, astfel ca la o viitoare întâlnire cu scriitorul Mircea Hortensiu Tomuș aceștia să le primească. Pentru că, suntem încredințați, o viitoare întâlnire este așteptată. Cu nerăbdare.

 

 

Alessia Moisil                                                                     

George Alexandru

  

La 9 aprilie 1915,

A CĂZUT O FRUNZĂ-N CALEA TA

 Ioan POPESCU

Constantin Drăghici, cel care a cântat melodia cu titlul de mai sus, a fost unul dintre cele mai mari staruri ale muzicii româneşti din anii’60, perioadă în care a lansat o mulţime discuri şi melodii de neuitat. Superbii ani ’60, au revoluţionat întreaga lume, iar România nu a făcut excepţie de la regulă.A fost o perioadă dominată de The Beatles, de Elvis, de Brigitte Bardot, de mişcarea Hippie, de şlagărele lansate la Festivalul de la San Remo, de cuplul Elizabeth Taylor-Richard Burton, de fustele mini, de spargerea tabuurilor, de curentul free cinema şi, mai ales, de cultura pop! Aceştia au fost anii în care s-au pus bazele divertismentului modern.


Printre artiştii români din acea perioadă se numărau: Aurelian Andreescu, Doina Badea, Graţiela Ghiţu, Luigi Ionescu, Alexandru Jula, Ana Lăcătuşu, Gigi Marga, Luky Marinescu, Roxana Matei, Ionel Miron, Aida Moga, Jean Păunescu, Margareta Pâslaru, Marina Voica. Puțin mai târziu. mai precis în perioada 1964-1968, au mai apărut Anda Călugăreanu, Sergiu Cioiu, Mihaela Mihai, Dan Spătaru, Pompilia Stoian, Aura Urziceanu sau Constantin Drăghici – singurul artist român care a cântat pe Broadway-New York și în Los Angeles, după ce a fugit din țară, în 1982. Peste opt ani a revenit în România, dar dorul de ducă în lumea liberă l-a făcut să se stabilească în Germania (1992-1995) și în SUA.


Regretul plecării sale și pierderea locului în istoria muzicală a României l-au făcut să declare: ”Sunt sigur că cei care aleg să plece din țară o fac doar să câștige niște bani, dar mulțumirea sufletească nu o au. Eu am stat 30 de ani afară, ani pe care i-am simțit din greu. Nu poți trăi trăi până la sfârșit acolo, ceva lipsește. Prin plecarea mea, pierdusem un loc al meu și oriunde m-am dus, acest loc al meu nu-l mai aveam. Acolo locurile sunt ocupate. Pe lângă acest loc pierdut, mai pierdusem și poziția socială. Aici mai aveam multe de realizat, începusem să compun, dar…am plecat. Din clipa aceea, totul s-a rupt…”

 

Iar noi, românii iubitori de muzică bună, am rămas cu amintirea lui Constantin Drăghici, cele mai cunoscute și îndrăgite melodii ale lui fiind: A căzut o frunză-n calea ta, Mandoline, mandoline,  Am adunat în gând trandafirii ș.a.


 Acum, o bună parte dintre cei amintiți mai sus ne-a parăsit lasând în urmă amintirea si hiturile lor. Pe 9 aprilie 2015, s- a retras în ceruri si Constantin Drăghici. Avea doar 83 de ani. Nu am să uit însă niciodată întâlnirea cu El, în casa unui prieten comun din Brazi (în foto), întâlnire care m-a impresionat profund. Nu-și arăta vârsta, era ancorat în realitate, citea presa, urmărea emisiuni la Tv și era foarte activ pe faceboook. Avea mereu alături pe soția lui,  doamna Olimpia, o ploieșteancă frumoasă și distinsă; o familie veselă, mereu încojurată de prieteni.

 

Conacul „Manuc Bey” din Hîncești, inaugurat oficial  

Ioan POPESCU


Vineri, 7 aprilie, administraţia raionului, alături de care au fost mai mulţi oaspeţi din ţară şi de peste hotare, a inaugurat oficial Centrul de Cultură „Conacul Manuc bey” din orașul Hânceşti – localitate înfrățită cu municipiul Ploiesti. Monumentala clădire a fost restaurată în cadrul Programului operaţional comun România-Ucraina-R. Moldova, prin proiectul „Dezvoltarea turismului transfrontalier prin promovarea Conacului Manuc Bey, Complexului Mortuar Elena Ioan Cuza şi a muzeului Blesciunov”.


La evenimentul de deschidere a Palatului pentru publicul larg au participat: Ghenadie Buza, preşedintele raionului Hânceşti, vicepreşedinţii Vera Tănase, Constantin Vlas şi Ion Cornei, primarul oraşului Alexandru Botnari, precum şi ministrul Culturii Monica Babuc, alături de reprezentanţi ai Ministerului Dezvoltării Regionale şi Construcţiilor, delegaţia UE în R. Moldova, Agenţia Turismului, ambasadorul R. Armenia în R. Moldova, primari, consilieri  raionali, parteneri ai proiectului din România ș.a.


Atât preşedintele raionului, cât şi oaspeţii au menţionat  importanţa acestui edificiu pentru patrimoniul cultural naţional şi internaţional, dar şi pentru dezvoltarea turismului în Moldova, inclusiv în raion, prin includerea acestei destinaţii în traseul turistic ce va cuprinde Complexul arhitectural Manuc Bey, Curtea Domnească Lăpuşna, situl arheologic de la Stolniceni, muzeul din Ciuciuleni şi Mănăstirea Hâncu.


Autorităţile au menţionat că, deşi mai sunt încă multe de făcut până la finalizarea reabilitării întregului complex (căile de acces, cimitirul armenesc, alte obiective din cadrul complexului ş.a), au speranţa că oaspeţii şi turiştii care vor vizita această perlă arhitecturală vor aprecia frumuseţea şi măreţia edificiului, iar autorităţile centrale vor contribui la finalizarea tuturor lucrărilor de infrastructură ce au mai rămas de făcut, astfel încât complexul să strălucească în toată splendoarea sa de altă dată. 


Deşi din interiorul încăperilor lipseau elementele de finisaj, precum draperiile şi covoarele, încăperile au fost amenajate în stilul secolului al XIX-lea, oaspeţii admirând rafinamentul cu care au fost dotate camerele de odihnă, sala de conferinţe, cabinetul pentru citirea corespondenţei, salonul unde se servea ceaiul etc. Cei prezenţi au putut admira mobilierul de epocă, tablourile şi elementele decorative impunătoare, fiind ghidaţi de gazde prin întregul palat, prin sălile Bibliotecii publice raionale instalate la mansardă, dar şi prin subterane, unde s-au făcut cunoscuţi cu proiectul băii turceşti, dar şi câteva mostre de vestigii descoperite în timpul săpăturilor arheologice efectuate în cadrul lucrărilor de reabilitare a complexului.


Sursa:Curierul de Hîncesti

Melodia Străveche a Naturii

Melodia se derula aparent la nesfârșit. O buclă infinită se repeta într-o secvență ce părea desprinsă dintr-un alt tărâm. Nu era clar cine interpreta partitura. Poate instrumentele muzicale cântau de la sine, constrânse fiind să respecte un cod sursă compilat de o mașinărie necunoscută.

De ce nu se oprește muzica?, întrebă mirat Programatorul.

— Nu îmi dau seama ce se întâmplă, îi răspunse Arhitectul de sistem. Ceva influențează echipamentele de comunicație să preia această frecvență necunoscută, provenită dintr-o zonă nedetectabilă a spectrului cuantic.

Reglă câțiva parametri afișați multicolor pe o consolă dispusă chiar în fața sa. Tonalitățile deveniră mai clare. Părea să fie un mesaj ascuns în emoția transmisă pe măsură ce-i prindeai ritmul.

— Crezi că există o informație încapsulată în ritmul melodic?, întrebă surprins Programatorul. Pun pariu că pare a fi o creație a unor ființe inteligente.

— Posibil, spuse Arhitectul. Dar nu îmi dau seama de unde provine. Pare a fi alcătuită în altă parte a galaxiei.

— De unde știi?, continuă Programatorul, după care se întoarse către ecranul în care se derulau linii de cod mașină, aparent de neînțeles.

— Am făcut o analiză spectrografică și am observat prezența unor componente care aparțin unui sistem solar îndepărtat, captat în urmă cu un an de către Centrul Internațional de Radioastronomie, răspunse Arhitectul adâncit în propria cugetare.

— Voi încerca să definesc un program care să coreleze dinamica frecvențelor fundamentale și să le transpun într-un limbaj cunoscut, spuse preocupat Programatorul în timp ce degetele sale alergau grăbite pe tastatură.

— La ce limbaj te referi?, întrebă Arhitectul. Unul natural sau unul artificial?

— Practic, orice limbaj reprezintă o convenție artificială de semne asociate unor simboluri pe care le folosim în mod uzual, murmură preocupat Programatorul continuând să includă noi linii de cod.

— Așa este, dar cel natural reprezintă produsul comunicării între ființele inteligente, pe când cel artificial este utilizat în dialogul cu mașinile de calcul, spuse Arhitectul și reglă la audiție maximă sunetele venite din Cosmos.

Trecură câteva ore de muncă asiduă. Transpirația curgea de pe fruntea Programatorului, dar atenția nu îi scădea în ciuda efortului depus. În final, rulă ultima versiune a codului scris. Imediat pe ecran apărură semne stranii, ce păreau preluate dintr-un alfabet străvechi.

— Poți să faci o căutare în baza de date lingvistică pentru a determina originea acestor semne?, interveni Arhitectul.

— Bineînțeles!, răspunse Programatorul. Sunt curios de rezultat, mai precis, doresc să îmi dau seama dacă sunt semne din perioada istorică sau de dinainte de aceasta.

Arhitectul dispăru din cameră, dar reveni după o jumătate de oră cu un terminal portabil, pe care îl atașă la computerul principal al Centrului de Investigare a Inteligenței Extraterestre. De îndată ce îl conectă, se auzi glasul robotic întrebând:

— Dorești să includem acest dispozitiv în cadrul sistemului nostru?

— Da, răspunse Arhitectul. Te rog să realizezi conectarea cu baza de date lingvistice de la Arhivele Culturilor Străvechi.

— Bănuiesc că știi, dar îți atrag atenția, că baza lor de date nu a mai fost actualizată de peste o sută perioade solare, spuse vocea electronică.

— Știu, dar nu mă deranjează, zise Arhitectul.

— Cred că nimeni nu mai este pasionat de culturile preistorice, comentă Programatorul.

— Normal! Ce putem învăța de la niște barbari?, adăugă zâmbind Arhitectul.

— Barbari? Erau ființe avansate mental și fizic. Nu aveau nevoie de tehnologie, ci erau într-o relație directă cu natura, zise cu năduf Programatorul.

— Doreai să trăiești în acea epocă?

— De ce nu? Calculatorul reprezintă o extensie tehnologizată a minții și nimic mai mult. Existența lui confirmă neputința noastră de a mai dialoga direct cu Universul.

— Credeam că iubești computerele!

— Greșit! Am ales calea programării din cauza societății în care trăim. Nu înțelegi că aceste mașini de calcul au ajuns să dispună complet de viața noastră încât nu mai este clar cine de fapt conduce?

— Nu se putea realiza progresul social fără calculatoare!

— Dogme lipsite de logică! Am involuat, nu am progresat!

— Pe ce te bazezi? Istoria ne vorbește despre un progres material continuu …

—  … dar un regres mental și fizic sistematic prin adăugarea de mașinării, care inițial păreau că ne ajută munca, dar în realitate, ne răpeau facultăți prețioase și deveneam dependenți de ele.

— Vrei să spui că am ajuns sclavii calculatoarelor fără să realizăm aceasta?

— Chiar nu înțelegi că nu mai suntem liberi?

Din tavan se auzi vocea electronică spunând:

— Conectarea cu Arhiva Culturilor Străvechi s-a realizat. În momentul de față se descarcă tot indexul cu limbile preistorice identificate în Sistemul Solar!

Programatorul își pregăti consola pentru a naviga printre nenumăratele cataloage, după care lansă secvența de coduri realizată în acea zi pentru a identifica semnele necunoscute. Urmă o afișare de mesaje care consemnau progresul căutării până când începură să sosească primele rezultate.

— Aha!, zise el. Se pare că aceste semne existau în baza de date!

— Ești sigur?

— Absolut! Iată, rezultatele!

Arhitectul se apropie de ecranul calculatorului și citi rezumatul acțiunii de căutare. Nu îi veni să creadă. Se așeză imediat pe scaunul de lângă Programator și lectură până la capăt mesajul, după care se ridică, se îndreptă către un dulap alb, îl deschise și căută un anumit dosar. Îl scoase cu grijă, răsfoi cu înfrigurare și citi o anumită pagină îngălbenită de vreme. Fața îi deveni palidă și aproape scăpă din mână foile prinse într-o copertă metalică.

Programatorul, la rândul său uluit, recitea rezultatul căutării și nu se dumirea în vreun fel. Tastă mai multe parole, interogă până la ultimul detaliu baza de date, după care spuse:

— Răspunsul este corect, dar încă nu îmi vine să cred!

— Mai aveți nevoie de conexiunea cu Arhiva Culturilor Străvechi?, întrebă impersonal vocea artificială.

— Nu, nu mai avem nevoie de ea, spuse Programatorul și decuplă terminalul adus mai devreme de Arhitect.

Acesta își revenise între timp și acum stătea în fața ferestrei larg deschise către soarele puternic al dimineții. Abia atunci realiză că primăvara începuse. Copacii înmuguriseră. Frunzele erau de un verde-crud. Păsările cântau voioase anunțând începerea anotimpului vieții.

— Crezi că erau fericiți?, îl întrebă pe Programator.

— Sunt sigur că da!

Respiră adânc aerul proaspăt ce venea de afară. Mângâie marginea pervazului metalic, după care spuse:

— De ce nu au mai revenit în perioada istorică? De ce ne-au lăsat singuri? De ce …

Tăcerea se lăsă între cei doi. Numai melodia se continua dezvoltându-se în teme tot mai ample ce îmbinau trilurile păsărilor, foșnetul copacilor, adierea vântului, freamătul râurilor, vântul câmpiilor și talazurile mării. Ba uneori, se intercalau sunete cosmice, aparent provenind din mișcarea planetelor, sistemelor solare și galaxiilor. Era o partitură ce transpunea întreaga simfonie a naturii.

— Cum au realizat înregistrarea? Aveau calculatoare?

— Nu aveau nevoie de tehnologie!

— Dar cum poți să îmbini atâtea tonalități și mai mult, să le transpui în semne corespunzând unui limbaj primordial universal?

— Simplu!

— Adică?

— Puterea gândului!

— Gândul? Ce este el? O zvâcnire de energie electromagnetică. Nimic mai mult!

— Oare?

— Crezi că ar putea fi mai mult? Dar la școală am învățat …

— … uită ce ai învățat! Sau mai bine zis, învață din nou!

— De la cine?

— De la tot ce este în jur! Intră în contact direct cu Universul!

— Tu ești un Programator, nu înțelegi decât codurile-mașină!

— De unde știi?

— Ai o altă calificare? Eu sunt Arhitect, adică integrez sisteme, disting ansamblul și compun obiective!

— Așa crezi tu!

Programatorul se sculă de la consola calculatorului, care brusc începu să afișeze panicat mesaje de alertă.

— Vă rugăm să verificați sistemele de siguranță, se auzi vocea robotizată. S-a realizat o accesare nepermisă în zona confidențială a Centrului!

Becurile de avarie se aprinseră de-a lungul culoarelor. Ușile se blocară imediat. Soneriile începură să zbârnâie asurzitor.

— Cineva încearcă să distrugă integritatea sistemului de calcul, se auzi din nou din partea Calculatorului central.

Dar Programatorul stătea liniștit în fața ferestrei larg deschise. Respira liniștit aerul dătător de viață al naturii. Neliniștit, Arhitectul îl întrebă:

— Cine ești tu de fapt?

— Cine sunt eu? Crezi că are vreo importanță?

Melodia cosmică se auzea în continuare, deși Calculatorul central încerca oprirea ei. Aceasta făcea să zbârnâie toate încheieturile metalice ale clădirii. Circuitele electrice suprasaturate de încărcarea energetică pusă asupra lor cedară pe rând.

— Avarie maximă! Sistemul de producere a energiei a colapsat! consemnă cu un ultim efort Calculatorul central, după care se așternu tăcerea și întunericul. Doar lumina de pe fereastră mai făcea să se vadă, destul de vag, obiectele din încăpere. Însă melodia cosmică se reluă, memorată fiind de elementele compozite ale imensei clădiri cu 20 de etaje ale Centrului.

Brusc, ușile se deschiseră și aerul exterior pătrunse în toată clădirea. Oamenii panicați se înghesuiau pe scări pentru a ieși cât mai repede.

— Vrei să mergem?, îl întrebă Programatorul.

— Da, bineînțeles, răspunse livid Arhitectul.

Ieșiră imediat din clădire și o priviră cum tremura din toate încheieturile. Strania melodie se auzea acum în exterior. Stâlpii de energie electrică o preluară. Autovehiculele parcate în fața clădirii fredonau și ele aceleași tonuri astrale. În scurtă vreme, muzica străveche se răspândi în întregul oraș învecinat, de unde se transmise mai departe către alte așezări umane.

— Cam o oră și gata!, spuse Programatorul.

— Gata ce?, îl întrebă înspăimântat Arhitectul.

— Așteaptă și vei vedea!, îi răspunse misterios Programatorul.

Stâlpii de înaltă tensiune scoteau scântei aprinse și începură să  se dezintegreze. Structurile metalice se transformau în particule minuscule de fier și cărbune, fiind preluate de vânt. Oamenii ieșeau din case. Fabricile dispăreau una după alta. Obiectele din material plastic se preschimbau într-un grafit umed, pe care o ploaie neașteptată îl făcu să se scurgă în pământ. Melodia se relua în fiecare obiect industrial și în orice lucru ce nu purta pecetea naturii. În scurt timp, centralele atomice se opriră. Particulele radioactive, ținute în captivitate pentru producția de energie electrică, se recombinară în structuri minerale complexe ce se scurseră fără zgomot în pământ. Pesticidele se descompuseră în substanțe anorganice pe care plantele le absorbeau cu nesaț.

— S-a terminat?, întrebă uimit Arhitectul.

— Imediat se încheie!, spuse Programatorul.

Și brusc, melodia cosmică trecu de la obiectele artificiale la oameni. Corpurile lor începură să strălucească puternic. Implanturile medicale se topeau pe măsură ce organele se refăceau de la sine. Afecțiunile interne dispăreau ca prin farmec. Agenții patogeni dispăreau fără urmă. Fețele întinereau. Vigoarea lua locul palorii. Tinerețea înlocuia bătrânețea.

— Mai urmează ceva?

— Da, mai sunt câteva detalii, dar vor fi remediate în câteva zile, mai precis, după ce se va realiza recombinarea corpurilor dispărute de-a lungul istoriei!

— Înviere?

— Dacă vrei să îi spui așa, de ce nu?

— Și după aceea?

— Marele salt!

— Către ce? Spre ceva nou?

— Nicidecum! Mai nou nu înseamnă mai bun!

— Atunci?

Dar Programatorul nu îi mai răspunse. Devenea evident că Ordinea Străveche revenea pe Pământ și lungul Exod prin pustiul tehnologiei se încheie în acea singură Zi. Nu întâmplător ea a fost numită ulterior ca „Ziua Omenirii”, fiindcă în decursul unei perioade solare, umanitatea a revenit la statutul primordial deținut înainte de intrarea în Exodul Uitării. Planeta respira acum prin toate creaturile ei. Melodia cosmică se auzea deslușit asemenea unei simfonii în care fiecare obiect al naturii și fiecare ființă își avea un anumit loc prin tonuri și ritmuri specifice.

— Hei, Programatorule, ce vei mai lucra de acum înainte?

— Dar tu, Arhitectule, ce sisteme vei mai concepe?

Amândoi râseră cu poftă pe măsură ce culegeau fructe proaspăt apărute în copacii din pădurea învecinată cândva de o clădire înaltă ce adăpostea faimosul Centru de Investigare a Inteligenței Extraterestre.

— Ce reprezenta acest Centru?, întrebă mirat un copil pe tatăl său ținându-l de mână.

 — Nu știu exact, dar oricum aparține preistoriei!

— Adică existau oameni care investigau natura folosind niște obiecte ciudate numite calculatoare?, insistă copilul

— Cam așa ceva, dar știi bine că nu ai nevoie de tehnologie pentru a obține ce dorești din partea marelui Univers!

Dar amândoi râseră la unison pe măsură ce se îndepărtară alergând pe câmpiile verzi și nesfârșite ale planetei Pământ!


Octavian Lupu


București

07 aprilie 2017

Cernăuți – un crâmpei din istoria României istorice

Ioan POPESCU


Daca sunteți prin zona Sucevei si aveti pașaportul la voi, dati o fugă până la Cernauti. Nu trebuie viză. Pe langa simbolistica atașata cu acest oras, veti descoperi un mic giuvaer arhitectural (seamănă cu Clujul),care iti sugereaza pe alocuri Viena, dar vei avea neplăcuta surpriză sa descoperi că în Cernauti, vorbitorii de limbă română sunt din ce in ce mai puțini – circa 9000, din care vreo 4000 sunt moldoveni. Crâmpeie din istoria României Mari! Orașul are circa 270000 de locuitori(aproape cât Ploieștii), majoritatea  fiind ucraineni, urmați de ruși, români, polonezi, evrei ș.a.

Iată cum descrie un moldovean din Iași, aventura sa în Cernăuți: ”Am intrat in Bucovina de Nord pe cale rutiera. Am luat o ocazie din Suceava - un român bucovinean care fusese prin Suceava si se intorcea acasa. In mod normal, există un autobuz pe zi, cândva in jurul prânzului, dar poti gasi usor ocazii. Dupa ce am driblat granita ucraineana, super-aglomerata, am strabatut sate romanesti cum ar fi Tereblecea (pe alocuri, găsesti semne bilingve, in română si ucraineană) si am traversat si legendarii Codrii ai Cosminului, de pe varful unui deal am putut vedea intrarea in Cernauti. Era precum cartierul bucureștean Pipera, variantă locală, cu vile pompoase. Mulți români sunt bogați aici, îmi spune soferul, marea majoritate a proprietarilor sunt români aici… iar drumul negoțului pare să se îndrepte spre Suceava, nu spre Lvov sau Kiev…

Dupa ce mi-am lasat bagajele la gară, am purces la descoperirea orasului. Duminica dimineata, orasul era surprinzator de animat… Lumea mergea agale la biserica… înca o data Cernautiul mi-a adus aminte de Transilvania, de, pecetea Imperiului Habsburgic nu se pierde asa usor…


De altfel, Cernautii este mai mult sau mai putin creație a Imperiului Austro-Ungar. Totusi,  fondarea orasului îi este atribuită domnitorului moldovean Alexandru cel Bun, care a acordat niște privilegii locuitorilor din Cernauti in anul 1408, acest an fiind considerat ca anul de nastere a orasului. De altfel, in centru, se află un panou imens redând istoricul hrisov al lui Alexandru cel Bun, pus in spatele statuii lui Taras Sevcenko- poet ucrainean care, la un moment dat, a trecut prin oras. De altfel, există si un monument ridicat aici cu ocazia sarbatoririi a 600 de ani de la fondarea orașului.


Cernăutii a continuat sa fie un oras mic, chiar neînsemnat. Drumul comercial trecea prin Cernauti, dar acesta nu era un târg de prim ordin, negustorii grăbindu-se spre capitala Moldovei, Suceava, aflată la doar 40 kilometri, pentru a ajunge apoi la Chilia sau Cetatea Alba, la Marea cea Mare.


Orașul a fost trezit de istorie de abia după ce austriecii au ocupat Nordul Moldovei, caruia i-au dat numele de Bucovina. Cel mai important oras din Bucovina austriacă era, evident, Suceava, dar austriecii au incercat sa reducă importanta acestui oras atât de strans legat de Stefan cel Mare sau Petru Musat, dorind sa creeze un alt oraș emblematic pentru noua provincie… și asa au ales Cernautii. Doar 338 familii avea orașul la primul recensamant facut in 1775… Austriecii au colonizat orașul cu germani, polonezi, dar mai ales evrei, la recensamantul din 1910, 26% din locuitori declarandu-se români, pe langa 38% evrei si doar 10% ucraineni.

Anul 1918 a readus Cernautiul alaturi de Suceava, Putna sau Storojineț la sânul Patriei Mamă - România. Daca austriecii au impânzit orasul cu numeroase monumente si institutii (Universitatea din Cernauti fiind una dintre cele mai renumite din fostul Imperiu Habsburgic), românii au continuat constructia de monumente (cum ar fi biserica Sf. Nicolae), dar au si mentinut caracterul cosmopolit, liberal al orasului. Al doilea razboi mondial, ocupația sovietică, atitudinea evreilor din timpul primei ocupatii (1940 – 1941) au dus la mari schimbări in structura populatiei, astazi doar 6% din populatie declarându-se români.


Ce ai de vazut in Cernăuti ? Păi destule să-ti ocupe o zi intreagă – în primul rând, nu trebuie  ratată Mitropolia Bucovinei - care a găzduit si Universitatea Carol I, actualmente sediul Universitatii din Cernăuți. Impresionanta clădire a fost construita in a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca sediu al Mitropoliei Ortodoxe a Bucovinei. În momentul inaugurarii, a fost cea mai mare investitie publică din acei ani din tot Imperiul ! Și se vede: trei cladiri ornate intr-un stil care combină Orientul cu Occidentul, o grădină superbă in spate compun un complex care merita vizitat. In plus, aici este locul unde a fost proclamata Unirea Bucovinei cu Romania cu doar câteva zile inainte de Adunarea Nationala de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

Piața Centrala de acum este fosta Piata Unirii… Este dominata de vechea primarie austriacă, dar aici poti găsi asa-numitul Palat National al Românilor, practic un complex cultural românesc, unde își au sediile diversele organizații românești.

Multiculturalismul Cernautiului este atestat de numeroasele lăcașuri de cult – puteți vedea Biserica Catolică Poloneză, dar si impunatoarea Catedrală Armeană, puteti descoperi, cu surprindere, Biserica Sf. Nicolae - o copie a Catedralei de la Curtea de Arges (a fost construita in anii 20, secolul trecut), dar si imensa sinagogă, transformată de sovietici intr-un cinematograf (care funcționeaza  si astazi). Si daca vă este foame, luati la picior pe Strada Iancu, Cavaler de Flondor (actuala Strada Kobyleanska), numită de românii de aici încă “Strada Domneasca” - o stradă pietonală cu restaurante, magazine cochete, dar si cu locuri de joacă pentru copii”.


Cum ajungi acolo


E greu de spus cam cu ce se poate ajunge la Cernăuți, calea rutieră fiind cea mai sigură și la îndemână. Datorită conflictelor ruso-ucrainene,  trenul internațional Sofia-Moscova a fost anulat.

Românii din Botoşani, Suceava, Maramureş şi Satu Mare trec, zilnic, graniţa cu Ucraina pentru cumpărături

Aceste județe sun privilegiate de faptul că se învecinează cu Ucraina.  Localnicii din nordul ţării supravieţuiesc graţie micului trafic de la frontieră care le permite să aducă în ţară, legal, cantităţi limitate de marfă. La Bazarul de la Cernăuţi, considerat unul dintre cele mai mari din Estul Europei, îşi fac cumpărăturile mii de români şi din alte judeţe, precum Neamţ, Bacău sau Iaşi. În aceste judeţe, tarabele din pieţe abundă de produse alimentare şi nealimentare "made in Ucraina": zahăr, ulei, carne, ciocolată, ness, prăjituri, ţigări, detergent, pastă de dinţi, săpun, conserve, salam, caşcaval, vin, rachiu, coroane de flori etc. Toate sunt cu 40-50 la sută mai ieftine decât în România. Legea le permite românilor să intre în ţară cu cantităţi limitate de produse. Fiecare are voie să aducă din Ucraina mărfuri în valoare de 300 de euro. În plus, o persoană are voie să aibă: două pachete de ţigări, 100 de trabucuri mari (cigarillos), 50 de trabucuri sau 250 grame de tutun. La capitolul "spirtoase", românii au voie să treacă graniţa cu un litru de tărie, doi litri de băuturi cu concentraţie alcoolică sub 22 %, patru litri de vin şi 16 litri de bere. Românul mai are dreptul la un plin de combustibil în rezervor, plus o canistră de zece litri. Nu îţi interzice, însă, nimeni să nu treci de mai multe ori în aceeaşi zi, iar preţul benzinei la ucrainieni e de circa 10 grivna (moneda ucraineană), care înseamnă în jur de 4 lei. Pentru a aduce mai multe produse, românii s-au obişnuit să treacă graniţa, chiar şi de câteva ori pe săptămână, în familie sau în grupuri. Ei folosesc acest tertip pentru a aduce marfă mai multă pe care o vând, oricum, sub preţurile din România. Mulţi fac la fel şi cu combustibilul. Din datele Poliţiei de Frontieră reiese că peste 1.600 de români ies şi vin în ţară, în aceeaşi zi, pe la vămile Siret, Sighet şi Halmeu. Zahăr la jumătate de preţ Unul dintre cei care îşi face cumpărăturile la Bazarul din Cernăuţi ne-a spus preţurile unora dintre produse: 1 litru de ulei-4 lei, 1 kg. de zahăr – 2,5 lei, 1 sac de 15 kg. detergent – 70 de lei, 1 kg. de carne de vită-16 lei, 1 pachet de unt-2 lei, un pachet de ţigări Kent – 4 lei, o cutie de suc de roşii de 1,5 litri -5 lei. "Tradiţia"- şpaga la vameşii din Ucraina Micii comercianţi ne-au povestit că vameşii ucrainieni (foto) întind mâna, fără nicio jenă, şi cer"tradiţia". Este vorba de o şpagă de 5 grivna, adică în jur de 2 lei pe care românii o plătesc la dus. La întoarcere, taxa e dublă:10 grivna. Un şofer de TIR spune că "tradiţia" la camioane este de 50 de grivna.

Metamorfoza Alchimistului și Miracolul Vieții.

Fără regret, Alchimistul luă decizia să renunțe la tot ce realizase. În dezordine, pe rafturi murdare și pătate de vreme zăceau proiecte neterminate și lucrări abandonate. Zâmbi condescendent.

Câtă muncă inutilă! exclamă zâmbind cu tristețe.

Nu îi părea rău, ci doar simțea din nou gustul amar al descurajării. Eșuase lamentabil de fiecare dată. Destinul nu admitea schimbări. Nu existau sentimente, ci doar reguli stricte ce se împlineau fără să ofere alternativă.

De ce abandonezi lupta? îl întrebă Vrăjitorul. Mereu va exista o posibilitate la care nu te-ai gândit, continuă el încurajator.

Îți este ușor să vorbești! îi răspunse fără să clipească. Este zadarnic să încerci să schimbi mersul evenimentelor! Nu îți rămâne decât să asiști neputincios la disoluția vieții și nimic mai mult!

De unde îți vin astfel de vorbe, nu se lăsă bătut Vrăjitorul. Nu îți dai seama că ești stăpânit de un spirit rău, ce te îndeamnă să distrugi tot ce ai realizat?

Ce sens au toate lucrurile? spuse mai departe Alchimistul. Universul se stinge treptat cu fiecare clipă care trece. Știi bine acest adevăr! Nimic nu oprește dezmembrarea sa. Suntem abandonați într-o realitate crudă, care ne trimite pe toți în neființă. Și atunci, de ce să mai realizezi ceva? Suntem condamnați la distrugere …

Depinde cum privești lumea, interveni Filozoful. După cum mă cunoști, nu sunt optimist, ci am o viziune sceptică asupra destinului. Cu toate acestea, negativismul tău nu îl găsesc justificat.

Hai că mă faci să râd! spuse Alchimistul. Nu mă așteptam de la tine să fii apărătorul entuziasmului și bucuriei de a trăi!

Depinde cum privești realitatea, replică el laconic și misterios.

― Așa este! interveni Vrăjitorul. Nimic nu îți poate răpi credința și capacitatea de a schimba chipul lumii!

―Vorbe! Acestea sunt cuvinte menite să acopere disperarea unei vieți în care totul se supune morții! completă Alchimistul și se așeză obosit pe un scaun. Ochii săi încercănați trădau un conflict interior de nestins.

― Îmi vine să sfâșii în bucăți acest univers pentru a descoperi dacă există dacă există sau nu o esență nemuritoare, completă el aruncând o privire ascuțită ca de oțel strălucind în lumină.

― Ești un anarhist, îi spuse Filozoful. Mereu ai căutat să modifici ordinea prezentă și ai refuzat armonia universală, adăugă el cu blândețe.

― Așa este, spuse Vrăjitorul. Mereu ți-am pus înainte misterul fermecător al lumii ce poate fi preschimbat după dorință într-un paradis!

Alchimistul îi privi indiferent. Pe el nu îl preocupau aparențele. El viza mereu esența realității. Trecea de amănunte pentru a vedea lucrurile în profunzimea lor. Metamorfoza Vrăjitorului reprezenta pentru el doar un simplu joc al iluziei. Discursul Filozofului i se părea lipsit de substanță pendulând inevitabil între afirmări și negări de concepte lipsite de conținut.

Îi lăsă pe cei doi să dezbată în continuare asupra sensului realității. Pentru el esențial era ceea ce există. Imaginația nu îl interesa în măsura în care nu reflecta ceea ce se află în profunzime. El dorea să vadă Adevărul așa cum este el și nu prin reflexiile deformatoare ale oglinzilor năucitoare ale aparențelor.

Ieși din clădire și începu să se plimbe la întâmplare pe străzile aglomerate ale orașului. Se amestecă printre ceilalți trecători fără să își dezvăluie identitatea. Vedea clădiri înalte pline de ființe dornice să își trăiască efemeritatea unei vieți lungi de câteva decenii. Nimeni nu bănuia că el este Alchimistul, chemat să înlăture aparența pentru a dezvălui esența realității. Nimeni nu știa de strania sa misiune de a demola ordinea prezentă pentru ca prin haos, să descopere elementele primordiale ale Universului.

Mașinile treceau grăbite pe lângă el. Oamenii îl îmbulzeau în alergarea lor frenetică după vise și dorințe lipsite de substanță. El urma să încheie Evul prezent și să deschidă orizontul unei noi Ere, de data aceasta nemuritoare. Încă mai ezita dacă să își înceapă sau nu strania sa lucrare de distrugere în vederea renașterii. Simțea o nesfârșită compasiune pentru mulțimile adormite în speranțe rupte de realitate și în iluzii construite din nisipul unei existențe friabile, ce se deșira la o simplă atingere.

Privea cu milă către tinerii ce vor deveni bătrâni în scurt timp. Vedea cum cei vârstnici vor intra peste puțină vreme în Neantul distrugerii. Observa cum locurile se schimbau de la o decadă la alta.

― Ce sens are să continue această suferință? se întrebă el decis să apese pe butonul distrugerii ireversibile, dar încă ezita.

― Nu a venit vremea? îl întrebă o Voce venind de dincolo de Orizont.

― Ba da, anotimpul meu a sosit, spuse aproape șoptit Alchimistul.

― Ce te împiedică? De ce nu îți împlinești misiunea? se auzi din nou Vocea de pe alte tărâmuri.

― Îmi este milă ….

― De ce? Știi bine că așa trebuie să fie! Au ales lumea iluziei. S-au încurcat în tărâmul Binelui și Răului. Își merită soarta!

― Așa este, dar îmi este greu să le curm suferința! Iluziile de care s-au atașat sunt prea multe. Sunt mai legați decât alte generații de aparența trecătoare a realității.

― Cu atât mai mult trebuie să îți începi lucrarea. Ajunge cât timp Vrăjitorul i-a legănat cu speranțe deșarte. Filozoful i-a umplut de asemenea, cu mituri lipsite de substanță. Ce mai aștepți? Ești Alchimist! Tu nu cunoști mila!

Alchimistul continua să se amestece printre oameni. Atingerea lor îl înfiora. Simțea emoțiile celorlalți. Observa zâmbetul plin de încredere al copiilor. Distingea frenezia tinerilor în planurile pe care și le făceau pentru întemeierea unei noi generații. Sesiza ambițiile adulților pentru a face o viață mai prosperă. Remarca speranțele celor bătrâni de a trăi pentru a-și vedea nepoții și lumea mai bună la care au lucrat.

― Cum să distrug atâtea speranțe?

― Simplu! Apeși pe butonul distrugerii și totul se desfășoară de la sine. Timpul Sfârșitului a sosit! Nu mai amâna! Ești Alchimist! Nu ai milă! Esența trebuie să se dezvăluie! Nu mai ezita!

Pe măsură ce se atingea de tot mai mulți oameni și lua contact cu universul lor interior, dorința de a încheia Era prezentă se micșora tot mai mult. Ezita. Lacrimi apărură în colțul ochilor. Privirea sa de oțel strălucind în lumina Sfârșitului se topea sub căldura unui sentiment ce venea din profunzimea ființei sale. Era o trăire nouă, plină de sensibilitate ce năvălea din Adâncul Existenței.

Privi Fântâna din care izvora această stranie emoție. Observa urma fină a pârâului ce alimenta, venind de la Temelia existenței, acea Fântână a Vieții. În oglinda minții sale pătrunzătoare se reflecta Esența inefabilă a Universului. Îi distingea căldura, sensibilitatea și tremurul luminii diafane și albe ce se revărsa fără opreliști peste spațiile infinite ale existenței.

― Oare aceasta este esența lumii? se întrebă el, dar nu veni nici un răspuns.

― Oare acesta este sensul pentru care apar castele de nisip pe malurile Oceanului trecerii efemere? continuă el, dar nici acum nu se auzi vreun glas.

Dar imediat, culoarea inefabilei Esențe se preschimbă în tonuri de curcubeu. Albul se transformă într-o jerbă de palete cromatice întinse peste Univers. Urmări cu atenție cum acestea atinseră Pământul, care imediat dobândi o nouă structură de ordine, de data aceasta nemuritoare.

― Cred că am înțeles, își spuse el bucuros.

― Ce faci? Îți abandonezi misiunea? se auzi Vocea tunând mânioasă către el. Vei fi înlocuit imediat cu un alt Alchimist. Nu ești de încredere! Ordinea prezentă trebuie să dispară.

― De ce? întrebă el involuntar. Cred că există o cale mai bună!

― Ești un trădător!

― Cine? Eu? Nicidecum! răspunse zâmbind.

Se întoarse în camera unde Vrăjitorul și Filozoful îl așteptau cu nerăbdare. Amândoi îl priviră cu interes. Dar el se așeză la masă. Zâmbi și le spuse:

― Cred că putem trece mai departe!

― Adică, întrebară amândoi mirați.

― Haideți, spuneți-mi cum vreți să continue povestea lumii!

Mirați, dar plini de bucurie, ei începură să îi expună minunile care urmau să se întâmple și planurile pe care oamenii le aveau pentru Era prezentă. Alchimistul asculta cu atenție și formulă câteva observații, după care adăugă:

― Este bine așa! Să lăsăm visul să continue nestingherit până își  va atinge împlinirea!

― Ce s-a întâmplat cu tine? întrebară la unison cei doi.

― Nimic special, răspunse el și se ridică de la masă pentru a merge în dreptul ferestrei.

Soarele se pregătea de asfințit. Jerbe aprinse se desfășurau peste întreaga zare. Lumea întreagă era inundată de tonurile multicolore ale Curcubeului ce se revărsa din Fântâna Vieții, dezvăluind esența care se află la originea întregii Existențe. Zâmbi din nou.

― Nu vrei să închei Era prezentă? Nu dorești să inaugurezi Noul Ev?

― Să închei Era prezentă? De ce? Oare nu ați înțeles că Noul Ev deja a început? Oare nu știți că acest miraculos Ev a fost mereu prezent cu noi de la întemeierea Vieții?

― Cum? În ce fel?

― Simplu! Clipa prezentă a fost mereu o transpunere a Noului Ev. Am fost mereu în mijlocul lui, dar nu am cunoscut acest lucru! Am umblat printre diamantele Vieții nemuritoare, dar nu am realizat aceasta! spuse Alchimistul, după care lăsă ca secera distrugerii să îi cadă din mână, iar aceasta, căzând pe pământ, se topi sub focul jerbelor multicolore ale Vieții răspândite din iubire și cu pasiune peste univers de un Creator Anonim, dar totuși, mereu prezent.  

 

Octavian Lupu

București

30 martie 2017

Gazoductul Ungheni-Chișinău, obiectiv de interes național

Ioan POPESCU


Construcția gazoductului Ungheni – Chișinău urmează să se încheie în decembrie 2019. Proiectul tehnic va fi elaborat până în luna august a acestui an. Pentru extinderea gazoductului Iași-Ungheni, pe porțiunea  Ungheni-Chișinău, sunt necesari 550000 de euro, valoarea totală estimată a investițiilor fiind estimată la 113 milioane de euro. Despre aceasta a anunțat ministrul economiei, Octavian Calmâc, în cadrul audierilor publice cu privire la progresele și provocările în implementarea cadrului legal în domeniul energetic, organizate la Parlament, transmite IPN.


Potrivit ministrului, gazoductul Ungheni – Chișinău urmează a fi declarat obiectiv de interes național pentru a simplifica procedurile de expropriere a terenurilor de pe traseul conductei, de obținere a avizelor, a certificatelor și a altor acte necesare.


Pentru interconectarea sistemelor electroenergetice ale Republicii Moldova și României, Ministerul Economiei de la Chișinău propune două opțiuni. Interconectarea asincronă se poate realiza în doi-trei ani și necesită investiții în valoare de circa 230 de milioane de euro, in timp ce   interconectarea sincronă ar putea dura minimum 15 ani și necesită investiții majore în centralele electrice din Ucraina.


La rândul său, ambasadorul României în Republica Moldova, Daniel Ioniță, a reafirmat sprijinul constant oferit de către Guvernul României pentru proiectele strategice de interconexiune energetică, inclusiv prin extinderea gazoductului Iași-Ungheni până la Chișinău și transformarea acestuia într-un proiect cu adevărat fiabil. „Suntem conștienți că pentru promovarea proiectelor respective este în continuare nevoie atât de voință politică, cât și de angajament reciproc, în special în ceea ce privește chestiunile legate de identificarea unor soluții tehnice, promovarea unor proiecte de legi necesare pentru a face posbilă finalizarea acestui proiect”, a notat ambasadorul.


Reprezentanții Comunității Energetice Internaționale au încurajat autoritățile să continue implementarea reformelor în domeniul energetic, precizând că legislația ajustată aquis-ului comunitar va aduce beneficii cetățenilor. Oficialii au menționat că reformele implementate actualmente de autorități au un ritm mai rapid și sunt mult mai profunde. Comunitatea Energetică Internațională și-a anunțat deschiderea pentru a oferi sprijin instituțiilor din Republica Moldova în eforturile de modernizare a cadrului de reglementare a domeniului energetic.

 

Prahoveanul Cristian Petru Bălan a făcut singura traducere în limba română a Imnului de stat american

Ioan POPESCU


Steagul american, împestriţat cu stele, a fost făcută de Cristian Petru Bălan (născut la Scaieni, Prahova, dar care trăieste de peste 30 de ani în SUA) – traducere autorizată şi integrală, inclusă şi în „Enciclopedia Imnurilor de Stat ale Ţărilor Lumii”, o carte de acelaşi autor, apărută în Editura “Ploiești Mileniul III”, în anul 2008, având prefaţa scrisă de maestrul Gheorghe Zamfir.


În anul 1814, poetul american Francis Scott Key (08.01.1779 – 01.11.1843) a scris versurile unui poem patriotic intitulat „Defence of Fort M’Henry” (Apărarea Fortului M’Henry), ulterior reintitulat „The Star Spangled Banner” („Steagul împestriţat cu stele”), care a fost combinat cu o compoziţie din 1770 a organistului şi compozitorului britanic Stafford Smith (30.03.1750 – 21.09.1836) intitulată „The Anacreontic Song” şi aceasta scrisă pe versurile lui Ralph Tomlinson (1744-1778).


În 1931, Congresul american a aprobat oficial ca melodia lui Smith, pe versurile lui Key, să devină Imnul de stat al SUA., pe care, ascultându-l, vă veţi convinge de armonia lui pusă în evidenţă de minunatul cor ce vi-l prezint aici. Poetul Francis Scott Key descria rezistenţa unui fort american somat de coloniştii britanici să se predea cu steagul alb în faţa canonadelor flotei engleze, dar asediaţii ridică steagul american. Evident, este un imn patriotic. Până atunci americanii, în mod provizoriu, aveau ca imn o altă melodie patriotică, poate chiar mai splendidă, şi tot de origine britanică, intitulată, „Columbia The Gem of the Ocean” (Columbia, perla oceanului), Columbia fiind numele poetic al Americii. Mulţi români cunoşteau această melodie, deoarece postul de radio „Vocea Americii”, în perioada războiului rece, îşi începea toate emisiunile destinate României cu acest cântec alert, compus în tempo marcial. Mai recent, au apărut opinii care cer să se revină la vechiul imn abandonat în 1931, sub motivul că actualul imn se interpretează mai dificil şi este deseori distorsionat atunci când îl cântă diferiţi solişti vocali în ocazii solemne.


Iată mai jos traducerea integrală a imnului american, din care, oficial, se cântă numai primele două grupe de versuri şi ultimele versuri:

 

UN STEAG ÎMPESTRIŢAT CU STELE


 O, spune, poţi tu zări,
În lumina timpurie a zorilor,
Ceea ce cu atâta mândrie salutăm noi
În ultima licărire a crepusculului
Ale cărui largi dungi şi stele briliante,
În timpul periculoasei lupte,
Le vedeam deasupra meterezelor,
Atât de elegant fluturând?
Şi strălucirea roşie a rachetelor,


Bombele explodând în aer,
Probând, de-a lungul nopţii,


Că steagul nostru era încă acolo.
O, spune, drapelul cu dungi şi stele
Tot mai flutură oare
Peste pământul celor liberi
Şi peste casa celor viteji?
Prin pâcla mării,
El abia se vedea pe ţărm,
Unde arogantul amfitrion al inamicului
Se odihnea în temută linişte.
Ce este oare acel obiect pe care briza
În timp ce suflă intermitent deasupra înaltului abrupt,
Aci abia-l ascunde, aci abia-l expune?
Acum el prinde strălucirea
Primelor scânteieri ale dimineţii,
Reflectând în acest moment pe deplin glorios sclipirile apei:
Da, acesta este steagul împestriţat cu stele.
O, fie ca el să fluture în veci peste pământul celor liberi
Şi peste casa celor viteji!
Şi unde se află acea bandă de inamici
Care cu atâta lăudăroşenie jurau
Ca în dezastrul războiului
Şi în confuzia luptei
Nici o casă şi nici o ţară
Să nu mai fie cruţate?
Sângele lor a spălat
De contaminare urmele nebune
Ale paşilor lăsaţi de ei.
Nici un refugiu nu poate salva
Pe mercenari şi pe sclavi
De teroarea luptei sau de tristeţea mormântului;
Însă drapelul înstelat
Flutură triumfător
Peste pământul celor liberi
Şi peste casa celor viteji!
O, întotdeauna să fie aşa,
Când oamenii liberi se ridică împărţindu-se
Între casele lor iubite
Şi dezolările războiului!
Fie binecuvântat cu victorie şi pace,
Pământul răscumpărat de cer;
Lăudat fie Atotputernicul care ne-a creat
Şi ne-a conservat ca naţiune.
Aşadar, trebuie să cucerim,
Dar numai când cauza este justă,
Şi atunci deviza noastră va fi:
“Noi credem în Dumnezeu!”
Iar drapelul împestriţat cu stele
Va triumfa fluturând
Peste pământul celor liberi
Şi peste casa celor viteji.

OAMENI PE CARE I-AM CUNOSCUT


Prof. Anca Sîrghie, scriitor *)



Marchez, prin acest articol, două aniversări, ambele de cinci ani şi ambele foarte dragi mie. În 2012 am fost primită în distinsa familie a revistei Vatra veche, condusă cu rafinament, competenţă şi bun gust de poetul, scriitorul şi editorul Nicolae Băciuț. Cum am mai scris, dragostea şi admiraţia pentru N. Steinhardt ne-a apropiat pe d-l Băciuț şi pe mine şi iată, suntem la a cincea aniversare de colaborare întru frumuseţea cuvântului!

            Tot în 2012, am avut surpriza şi bucuria de a o cunoaşte pe d-na profesor Anca Sîrghie la o întâlnire a Cenaclului Nicapetre de pe lângă ziarul Observatorul  din Toronto.  D-na prof. Anca Sîrghie este o atât de activă şi neobosită promotoare a culturii româneşti  pe continentul nord american, încât este puţin probabil ca drumurile noastre să nu se fi încrucişat la un moment dat. Dacă luăm în consideraţie simplul fapt că, în cei cinci ani de când am cunoscut-o, d-na Sîrghie a publicat cinci volume, a fost prezentă la numeroase conferinţe şi adunări ale diasporei româneşti din Canada şi Statele Unite, scriind apoi materiale informative asupra întâlnirilor la care a participat, ne putem da seama cu ce om plin de energie avem de-a face. 

            Întâlnirea cu d-na Sîrghie a fost specială pentru mine. Mă aflam, în ianuarie 2012, la întrunirea Cenaclului Nicapetre şi d-l Dumitru Puiu Popescu, directorul ziarului şi al cenaclului, vorbise despre Eminescu şi despre regretatul sculptor Nicapetre, comemoraţi de noi în fiecare ianuarie. Apoi ne-a prezentat-o pe d-na profesor Anca Sîrghie ca oaspete din România. Titlul prezentării mi-a atras atenţia:  lansarea cărţii "Radu Stanca şi obsesia Thaliei" (Ed. Tribuna 1996). Am ascultat prezentarea şi, la sfârşit, m-am adresat autoarei, exprimându-mi dorinţa de a cumpăra cartea.  D-na Sîrghie, foarte zâmbitoare, mi-a spus că, din păcate, nu mai are niciun exemplar, dar că îmi va trimite unul dacă îi dau adresa. Am întrebat-o, dintr-o suflare, dacă o cunoştea pe Doti, soţia lui Radu Stanca, cea cu care am fost prietenă şi de care nu mai ştiam nimic din anii '60. Sigur că o cunoştea, trăieşte, e tot la Cluj, la aceeaşi adresă la care mă găzduise ca studentă. Mi-a dat numărul ei de telefon şi mi-a promis că-i va spune lui Doti, când o va vizita, că m-a întâlnit. Am sunat-o pe Doti (ce regăsire, după 50 de ani!) şi mi-a confirmat că Anca Sîrghie îi vorbise de mine!

            Am descris-o pe actriţa Dorina Stanca (Doti) în cartea "Oameni pe care i-am cunoscut" (Ed. Vatra Veche 2016). I-am vorbit d-nei Sîrghie despre rubrica mea la revista Vatra veche. Ce mică e lumea! D-na Sîrghie îl cunoştea bine pe d-l Băciuț...Fuseseră colegi în catedra Secției Române  de Teatru la Universitatea de Arte din Tg. Mureș.

            Din acea zi de ianuarie, 2012, (dedicaţia datează din februarie, am avut cartea, cum spuneam, mai târziu), d-na Sîrghie şi cu mine ne-am apropiat şi, în anii care au urmat şi ne-am întâlnit, fie la mine acasă, fie la vreun muzeu în Toronto, timpul nu ne-a ajuns ca să ne împărtăşim toate ideile şi amintirile.

            Subiectul Radu Stanca a fost şi este, pentru doamna profesor de la Universitatea din Sibiu, o preocupare permanentă. Volumele despre Radu Stanca sunt bogate în informaţii, autoarea repertoriind tot ce a găsit în munca ei de cercetare - fie la biblioteci, fie în convorbirile cu oamenii care l-au cunoscut sau i-au studiat opera. Cartea "Radu Stanca  - Evocări şi interpretări în evantai"(Ed. Tehno Media, Sibiu 2016) cuprinde o serie de amintiri ale celor din preajma poetului sau ale familiei. Printre ele se află şi materialul meu din cartea "Oameni pe care i-am cunoscut". Cartea "Radu Stanca - Profil spiritual" (Fundația Națională pentru Știință și Artă, București 2015), semnată de Anca Sîrghie împreună cu Marin Diaconu şi prefaţată de  acad. Eugen Simion, este o amplă şi interesantă trecere în revistă a întregii vieţi a lui Radu Stanca. Cele două volume cuprind numeroase ilustraţii, facsimile ale manuscriselor lui Radu Stanca, scrisori şi mărturii de o mare valoare documentară şi artistică.

            Neobosita doamnă Sîrghie însă nu s-a oprit la subiectul Radu Stanca. Când m-a vizitat, în vara lui 2015, mi-a adus cartea "Lucian Blaga şi ultima lui muză" (Ed. Tehno Media 2015). Mi-a povestit cum a cunoscut-o pe d-na Elena Daniello şi cum s-a hotărât să scrie cartea, pe care am citit-o pe nerăsuflate. Am recunoscut, în dorinţa ei de a scrie cartea, ideea pe care mi-o spusese şi d-l Nicolae Băciuț când mă convertea ca să public cartea cu textele apărute în revista Vatra veche: "noi trecem, cărţile trebuie să spună poveştile noastre şi celor care vin după noi".

            De câţiva ani, vara, Anca Sîrghie participă la Săptămâna Internaţională a Culturii Româneşti de la Câmpul Românesc din Hamilton (Canada). Cu această ocazie, vara trecută, am invitat-o la muzeul McMichael Collection din Toronto, unde sunt expuse tablourile pictorilor canadieni din celebrul Group of Seven. Ce zi bogată am avut! Nu numai picturile şi muzeul însuşi, situat într-un loc feeric înconjurat de o pădure, au adus bogăţia, ci mai ales dialogul fermecător pe care l-am avut cu această Doamnă a culturii româneşti, în care arde flacăra vitalităţii şi a bucuriei de a împărtăşi frumosul.   

            Omagiul meu, cu ocazia celor două aniversări, prieteniilor întemeiate pe dragostea pentru cuvântul românesc.


                                                         Veronica Pavel Lerner   

 

_____________________________ 

*) Articol apărut în "Vatra veche" nr. 3/2017

TEMPI PASSATI

În copilărie dansam Hora Unirii,


în casa noastră, în curtea şcolii…


Cântam „Pe-al nostru steag e scris unire”


într-o limbă dulce,


în care am strigat prima oară părinţii.


A fost locul în care am deschis


pentru prima oară ochii şi am privit cerul,


pământ pe care au călcat primii mei paşi.


El, acel pământ,


a fost dor, a fost dragoste, a fost vis


şi îndepărtându-mă de el,


a devenit amintire, lacrimi, durere.


Rudele s-au împrăştiat


în cele patru puncte cardinale…


Doamne, spune-mi, cine a suflat


cu-atâta ură şi blestem


de s-au risipit toţi atât de departe,


atât de uşor, ca puful unei păpădii?


Poate de aceea visez


oasele strămoşilor ieşind din morminte


şi-alcătuind în văzduhurile albastre,


o imensă cruce din nacru…


Doamne, cine a fost hulpavul țărânei noastre?

(Din volumul de versuri “O mie și una de poeme”


- Vavila Popovici)

PROSTIA bate la ușa agresivității

 

 

„Prostul face tot ce poate ca să nu treacă neobservat.”Tudor Mușatescu

 

   Prostia caracterizează o persoană cu judecată mărginită, căreia îi lipsește inteligența. Dicționarele definesc Prostia drept „starea celui lipsit de inteligență sau de învățătură, starea omului prost; faptă, comportare, vorbă care denotă o astfel de stare; vorbă, faptă sau lucru lipsite de seriozitate, de importanță; fleac; absurditate, inepție”. Într-un dicționar de sinonime mai întâlnim și alte definiri: nătângie, neghiobie, nerozie, stupiditate, stupizenie”, precum și „dobitocie, imbecilitate, prosteală, tâmpenie, prostime; gogomănie, nesocotință, idioțenie, idioție; gafă, poznă; copilărie”. Sunt nuanțe care ne ajută să putem defini mai clar Prostia, corespunzător faptei săvârșite.

   Prost este considerat, în general, omul fără judecată, nătărău, nerod, tont sau prostănac. Întâlnim deseori expresii ca: A dat în gropi de prost ce e”, egal cu a fi nespus de prost; „Un prost și jumătate”, egal cu mai mult decât prost, foarte prost; „Prost ca noaptea”, egal cu fără pic de „lumină”, neputând a ne îndoi de prostia sa, „Prost cu diplomă”, adică mai prost decât prostul obișnuit, „Om cu minte scurtă”, adică limitat în judecată. Oricum, mai mică sau mai mare, Prostia este veșnică și nemuritoare.  

   De Prostie ne izbim zilnic. Face parte din viața noastră, din „bogăția” vieții noastre, o găsim pretutindeni și este de neînlăturat. Nici nu te prea poți lupta cu ea. Armele omului deștept nu îl penetrează. Dreptate a avut dramaturgul român Ion Luca Caragiale (1852-1912), când a spus că „Proștii mor, dar prostia rămâne”. Prostia, spun unii, poate fi ereditară sau dobândită. I se poate spune unui om de la care te așteptai la o cât de mică judecată, și tocmai constați lipsa ei: „Te-ai prostit!”, adică prostie ai dobândit. Inteligența are limitele ei, prostia însă este nelimitată, de aceea este și periculoasă. În acest sens a exprimat Albert Einstein (1879-1955): „Doar două lucruri sunt infinite: universul și prostia umană; iar de cea din urmă sunt foarte sigur”. 

   Oamenii inteligenți nu pot fi proști, dar pot da dovadă, în unele momente ale vieții, de naivitate, ingenuitate, o slăbire din chingile binemeritatei rațiuni, când pot face și prostii. Uneori le este teamă de aceste momente ce se pot ivi în viață și se simt jenați de modul în care acționează la apariția lor. Când se ivesc aceste momente? Când sunt prea îngăduitori, când lasă o ușiță deschisă a sufletului. Se pare, că în acele momente, un impuls, o grabă, îi face să nu cugete prea mult. Da, oamenii inteligenți se mai și copilăresc și se simt bine în acele momente. Este poate o refulare a încordării și a seriozității lor?

   Profesorul, politicianul, filozoful chinez Confucius (551 î. H.-479 î. H.) remarca că Proștii se plâng întotdeauna că nu sunt cunoscuți de suficienți de mulți oameni, înțelepții se plâng că nu cunosc suficient de mult oamenii”, și atunci, când prind a vorbi, proștii vorbesc mult, debitează prostii, devin stăpâniți de îngâmfare. Se laudă cu ce au făcut, cu ceea ce sunt în stare să facă, fiindcă așa este Prostia, întotdeauna caută ieșirea din anonimat. Dar mai întâlnim și proști instruiți, învățații cu de-a sila, care pot fi uneori mai proști decât cei neînvățați, fiindcă au prilejul de a da totul din ei și chiar a fabula.

   Scriitorul nostru Marin Sorescu (1936-1996) spunea că „nu este nici o rușine să te naști prost, rușine e să mori prost”, cu alte cuvinte, ar mai fi loc de învățat câte ceva de la viață. Da, de ceva mai bine este întotdeauna loc, cred însă că prostia nici nu crește, nici nu scade, ci rămâne constantă, strâns legată în chingile ei. Cel mult i se poate lipi, cu timpul, viclenia.

   Faptul că prostia o întâlnim des și mai peste tot, ne face să ne amintim de istorisirea „Prostia omenească” a scriitorului nostru mult îndrăgit Ion Creangă (1837-1889), în care povestește întâmplările hazlii ale unui om plecat de acasă, la gândul că numai în familia lui se găsește Prostia. Pe scurt, omul acela locuia împreună cu soția sa – „prostuță”, cu copilul celor doi și cu soacra, tot atât de… prostuță, ba chiar poate mai ceva. Plecat de la lucru, de cum sosește acasă, este înspăimântat de prostia celor două femei care țipau și se văicăreau că pruncul va putea muri din cauza drobului de sare de pe horn care putea fi lovit de vreo pisică și-i va putea cădea copilului în cap, fără să se gândească că drobul putea fi luat de la locul său și pus într-un loc sigur. Enervat, pleacă de acasă, zicându-le: „Bre! mulți proști am văzut eu în viața mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în toată lumea! Și de-oiu găsi mai proști decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba”. Și plecând, avea să afle că nici în lumea mare nu este scutit de prostia omenească. De-a lungul călătoriei sale, drumețul întâlnește – după spusele lui – oameni „fără cap”: unul care se chinuia să bage soarele în casă pentru a avea lumină; un morar care încerca să scoată carul afară din casă fiindcă acolo îl lucrase însă ușile fiind strâmte nu-i dădeau voie să-și ducă până la capăt misiunea; un alt tont care dorea să zvârle niște nuci în pod și nu știa cum să facă, iar ultimul prost avea de gând, dar nu știa cum, să urce vaca pe-o șură (construcție anexă pe lângă o gospodărie rurală, în care se adăpostesc vitele), acolo unde aruncase fânul. În urma acestor întâlniri omul se întoarce acasă și rămâne să-și petreacă timpul lângă ai săi, pe cari-i socotește mai „cu duh”, adică mai puțin proști decât cei văzuți în călătoria sa.

   Mult mai aproape de zilele noastre, filologul, eseistul român Petru Creția (1927-1997) făcea, într-un eseu, portretul omului prost, spunând că „prostia se hrănește din puținul ei și se regenerează din propria substanță, rămânând mereu egală cu sine […] Prostia produce aproape întotdeauna manifestări aberante și nocive în ordinea moralității. Neștiind ce statut are și ce loc i se cuvine, prostul se amestecă unde nu-i fierbe oala, încurcă ițele, crezând că le descurcă, se face purtătorul celor mai imbecile prejudecăți, debitează, cu autoritate, cele mai uzate locuri comune, este bănuitor și susceptibil, neștiind de glumă, imaginează conspirații universale și vorbește ca un profet, mai și găsind cine să-l creadă; neavând îndoieli, devine dogmatic și tinde să facă din maxima acțiunii sale o lege universală. Și, neștiindu-și lungul nasului, e adesea peste măsură de obraznic…”.

   Și mai scria Petre Creția în acei ani de după așa-zisa noastră revoluție (1989): „Îi mai țineți minte pe activiștii obtuzi, trufași și brutali care umpleau ierarhia chinuitei noastre vremi de până mai ieri? Și nu-i simțiți cum mișună încă printre noi, travestiți, multiplicându-se zgomotos ca legiuitori și autoritari ca guvernanți, trezind ecouri de prostie de-a lungul și de-a latul țării, răscolindu-i întunericul și ura pe care o emană întunericul?”

   Da, sigur că simțim, simțim continuu și ne întrebăm până când vom fi condamnați la această simțire? Doamne, zic, am rămas pe loc, nu am evoluat, aceiași oameni în politică, cu aceeași mentalitate! Gândirea comunistă a pătruns în fibrele adânci ale gândirii multor indivizi care, au țesut o rețea peste oamenii cinstiți ai acestui popor, rețea prin care-și infiltrează ideile și urmăresc interesele meschine. Ei sunt cei care au creat sistemul mafiot – un tot organizat, un ansamblu de indivizi periculoși ce apără interesele celor care au fost și care mai sunt încă… „La vremuri noi, tot noi”, spunea despre politicieni, distinsul nostru Caragiale, cuvinte care corespund întocmai vremii actuale.

   Îmi vorbea bunăoară, zilele trecute, cineva, că în politică ne inundă prostia, vulgaritatea, agresivitatea și fudulia, amintindu-mi de proverbul românesc: Prostul până nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. La urma urmei de ce ne mirăm și ne revoltăm atât? Pe lângă oamenii inteligenți din politică – fiindcă sunt și din aceștia, dar puțini – se înghesuie neghiobii. Ei sunt cei mai vocali. Napoleon Bonaparte spunea, la vremea sa, că „în politică, prostia nu este un handicap”, iar matematicianul Grigore Moisil (1906-1973): „legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil”.

   Un mare gânditor spunea că nimic nu e mai rău decât prostia agresivă și aceasta deoarece ea rănește oamenii, fie verbal, fie fizic. Agresivitatea este cea care de-a lungul timpului a dus la supraviețuirea specimenelor dotate cu dorința de a înfrânge rezistența, a învinge neapărat și a supune pe ceilalți, prin forță. Este un comportament învățat, experimentat și dezvoltat, imitat de multe ori în urma contactului cu oamenii agresivi sau evenimentele agresive. Nu putem uita „setea patologică” de putere a conducătorilor comuniști, modul agresiv, criminal prin care acționau pentru a-i îndepărta pe „dușmanii de clasă”, a prelua puterea, a stăpâni, uzând de viciile posesiei: discontinuitatea, violența și clandestinitatea. „La vremuri noi, tot noi!”, ar repeta Caragiale.

   Într-un text din Biblie – Iov 5:2 – scrie: „Nebunul piere ucis de mânia lui, prostul moare ucis de aprinderea lui”. Mă opresc și întreb: Fără prostie ar putea exista deșteptăciunea? Proști, fie și proști, Doamne, dar de ce așa de mulți și agresivi? Acolo, însă, unde lipsesc oamenii cinstiți, modești, prin neimplicare sau părăsire a mediului mocirlos, în locul liber sau eliberat năvălesc ceilalți, oamenii lipsiți de inteligență, obraznici și gata oricând să devină agresivi. Scăpată de sub control, trecută cu vederea, agresivitatea poate aluneca ușor spre violență. De la a gândi, a spune, la a acționa, sunt pași mici, atunci când prin cap îți zboară formula de folosire a forței pentru executarea unui ordin: „Manu militari!”. Mai mult, când acționezi cu propriul cap („Manu propria”), împins de prostie și de fudulie, îți provoci singur necazul.

   Gândirea oamenilor s-a deformat, omul a ajuns să trăiască într-o confuzie continuă în legătură cu sine și cu lumea din jurul său, uitând sau neluând în seamă valorile morale. Să sperăm că se va reuși, datorită inteligenței poporului și curajului său, să se conștientizeze valoarea practică a poruncilor din Decalog – corolar al bunul simț – , din care transcriu: „Să nu furi (6); „Să nu ucizi” (7); „Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” (9); „Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău”(10).

   Și pentru a încheia într-o notă și mai optimistă, amintesc afirmațiile oamenilor de știință, cum că universul este construit pe tiparul Binelui, că avem nevoie de o gândire optimistă care să poată inhiba agresivitatea, furia, prostia.      

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord      

Omagiu adus lui Eminescu, la Ulmu – Moldova

Ioan POPESCU, Ploieşti

 

Ziua Unirii Basarabiei cu România va fi marcată în localitatea Ulmu din raionul Ialoveni prin inaugurarea bustului „Poetului național”, cum l-a supranumit G. Călinescu, Mihai Eminescu. Monumentul este rezultatul unor eforturi comune ale autorităților române din județul Prahova, din satul Ulmu, precum și al donațiilor băștinașilor.


Bustul va fi amplasat în fața Gimnaziului „Mihai Eminescu", care, în anul curent de învățământ, împlinește 50 de ani de activitate.


„Această zi este semnificativă pentru noi, atât din motivul că gimnaziul aniversează 50 de ani de activitate, cât și pentru că marcăm ziua Unirii Basarabiei cu România. Mihai Eminescu este poetul nostru, iar această zi trebuie să fie o sărbătoare pentru toți românii”, a declarat pentru Deschide.MD directorul gimnaziului „Mihai Eminescu”, Nina Ursu. 


Bustul valorează 20.000 de lei românești, contribuție a Societății Cultural-Istorice „Mihai Viteazul" din județul Prahova, a autorităților locale din satul Ulmu și a donații din partea locuitorilor satului. 


Evenimentul va fi organizat de Consiliul Raional Ialoveni, Primăria Ulmu, Gimnaziul „Mihai Eminescu", în cadrul căruia vor fi prezente: președintele si vicepresedintele  Consiliului Județean Prahova, precum si conducerea  Societății Cultural-Istorice „Mihai Viteazul" din Ploiești.

Sub semnul generozității: Anca Sîrghie, Radu Stanca.

Evocări și interpretări în evantai



            E cu totul remarcabil când oameni de valoare, repere pentru  vremea în care au trăit, nu sunt uitați de urmași, ci, dimpotrivă, sunt omagiați  cu o generozitate ce exprimă deopotrivă și gratitudine și admirație pentru opera și destinul lor…Ne aflăm cu cartea distinsei profesoare și cercetătoare Anca Sîrghie dedicată poetului, dramaturgului și regizorului Radu Stanca în fața unei asemenea omagieri la care participă, alături de dânsa și numeroase alte personalități din lumea teatrului, scriitori, prieteni, membri ai familiei.

            Radu Stanca (1920-1962) a fost una dintre figurile marcante ale anilor 50 și de n-ar fi dispărut prematur din cauza ftiziei la 42 de ani, destinul lui de creator în plină ebuliție s-ar fi împlinit cu siguranță la un nivel net superior în condițiile mult mai favorabile pentru cultură ale anilor 60 când literatura română a ieșit la lumină din tunelul proletcultist. Radu Stanca a traversat această tunel cu demnitate, fără nici un compromis, dedicat și fidel fără întrerupere creației sale autentice. A plătit un preț greu pentru această rectitudine, căci niciuna dintre cele 15 piese de teatru pe care le-a scris nu a văzut luminile rampei, iar ca poet, a fost în bună parte ignorat de marele public. Dar a fost, în schimb, din timpul vieții și imediat după moarte, în anii 60,  prețuit, iubit și admirat pentru baladele sale publicate în 1945 în Revista Cercului literar de la Sibiu și pentru întreaga sa activitate teatrală  de zeci de actori și de prieteni cu care a împărțit aceleași idealuri estetice și literare. Prietenii aceștia, deveniți ulterior iluștri precum  Ion Besoiu, Ion Negoițescu, Ștefan-Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Eugen Todoran, Cornel Regman, Eta Boeriu, Ioanichie Olteanu  și întreg tineretul cultivat din Sibiu care se pasiona pentru piesele regizate de  Radu Stanca cu o autoritate de mare maestru la teatrul din Sibiu, i-au păstrat memoria și au transmis-o generațiilor următoare până în zilele noastre. Cartea de Evocări semnată de Anca Sîrghie se înscrie astfel într-o continuitate ce este, din fericire, departe de a se epuiza și contribuie la menținerea și aprofundarea interesului general pentru o operă valoroasă încă vie.

            Cele mai multe dintre evocările celor care l-au cunoscut direct sau indirect pe Radu Stanca au în centru personalitatea sa de om de teatru. Este firească, din cel puțin două puncte de vedere, această preferință. Mai întâi, manifestările lui ca poet și autor dramatic au fost drastic limitate de epoca în care a trăit. Pur și simplu, baladele lui Radu Stanca și piesele lui care cultivau genul tragic nu se potriveau cu minabila direcție sovietizantă dată literaturii care era transformată într-o simplă activitate agitatorică. Iar în al doilea rând, succesele lui ca regizor și actor, oricât vor fi fost ele de importante, sunt în același timp și cele mai fragile în fața timpului. Se poate celebra cu ușurință o operă scrisă și după câteva secole de la producerea ei, dar o operă orală, cum este cea de actor sau regizor, are nevoie pentru conservarea memoriei ei de martori direcți care au asistat, cum s-ar zice, pe viu la producerea și împlinirea ei. Anca Sîrghie, iubitoare a operei multiforme a lui Radu Stanca căreia i-a închinat și o teză de doctorat în 1981, este un astfel de martor direct și ea semnează în carte mai multe convorbiri, interviuri luate celor ce l-au cunoscut pe Radu Stanca, care au lucrat cu el sau sub conducerea lui ori care s-au format ca oameni de teatru în urma contactelor frecvente cu el. Profesoara Anca Sîrghie inserează, de asemenea, în carte și evocări proprii în texte excelente ca de exemplu Radu Stanca pe sub castanii cetății.

                Cartea cuprinde trei secțiuni. Evocări, care ocupă trei sferturi din carte,  Interpretări, și  Radu Stanca în reportaje.

            Evocările sunt semnate de regulă de actori și parcurgându-le se impun nu doar imaginea lui Radu Stanca, personalitatea lui artistică, generozitatea, talentul și cultura lui imensă, ci și istoria culturală a Sibiului în primele două decenii de după Război. Sibiul lui Radu Stanca și  al celorlalți membri ai Cercului literar este un burg plin de farmec și de istorie, cu o viață culturală intensă, cu o societate receptivă, cu un tineret inteligent, cultivat, curios și entuziast care trăia pentru idei și pentru artă. Revine ca un laitmotiv în majoritatea evocărilor locul privilegiat pe care-l ocupa teatrul în acest oraș îmbibat de istorie și de tradiții culturale. Radu Stanca, de altfel în corespondența lui cu criticul Ion Negoițescu  mărturisea o preferință netă pentru Sibiu, în comparație cu Clujul sau cu Bucureștiul. Nu avea nici un complex provincial, căci era conștient de valoarea activității sale într-un mediu cultural primitor și sincronizat cu marea cultură europeană și universală. Câteva titluri de evocări sunt suficiente pentru a înțelege cât de implicat a fost Radu Stanca în viața  culturală și intelectuală a Sibiului: Începuturile mele în teatru. Radu Stanca așa cum l-am cunoscut (Eugenia Dimitriu-Barcan), Contribuții sibiene la dezvoltarea artei teatrale românești (Radu Basarab) Radu Stanca - un spirit renascentist (convorbire cu Anca Sîrghie), Întâlnire cu Radu Stanca (Lerida Bucholtzer), Actorul - un prieten al regizorului Radu Stanca (Paul Mocanu). Nu sunt uitați nici cei din imediata apropiere a lui Radu Stanca, precum soția lui, frumoasa actriță Dorina Stanca, sau fratele Horia Stanca (semnatar al unei evocări impresionante despre ultimele momente al lui Radu Stanca (Radu Stanca, fratele meu). Așa cum se compune din toate evocările acestea pline de dragoste, de prețuire și de regrete, imaginea omenească este a unui ins fragil, supradotat, ușor distant din cauza timidității sau a bolii care l-a diminuat încă din tinerețe, fascinat de idei, entuziast și creativ în toate demersurile sale artistice. O atenție deosebită este acordată personalității sale de regizor și la peste cinci decenii de la dispariția sa  nu putem fi decât impresionați de spiritul său deschis, de modernitatea viziunii sale teatrale care, evident, era cu totul prematură în anii aceia dominați de simplism estetic și  de primitivism ideologic.

            În Interpretări sunt inserate cinci texte pertinente semnate de Anca Sîrghie, în care sunt cercetate relațiile dintre poezia baladescă a lui Radu Stanca și cea a lui Mihai Eminescu sau a unor poeți germani, precum Schiller ori Uhland. Autoarea analizează de asemenea  muzicalitatea poeziei lui Radu Stanca și, dincolo de literatura propriu-zisă, implicarea lui în dezvoltarea teatrului pentru copii (Radu Stanca și lumea teatrului păpușilor la Sibiu).

            În ultima secțiune sunt descrise  evenimente culturale recente - lansări de cărți, simpozioane, lecturi publice  etc. - în care opera lui Radu Stanca a fost totdeauna prezentă, chiar dacă nu totdeauna în prim-planul manifestării. Dar după secțiunea extrem de bogată a Evocărilor, faptul că poezia lui Radu Stanca face parte dintre referințele majore ale literaturii române din ultimele decenii este un semn de perenitate care face dreptate destinului antum lipsit de lauri al autorului.

            S-a vorbit de multe ori și se mai vorbește din când în când, cu grijă spre a nu contraria corectitudinea politică și sensibilitățile naționale, despre literaturi mari și literaturi mici. În Quebec, se acceptă cu ușurință faptul că literatura chebecoază  este o literatură mică în comparație cu marile literaturi ale lumii - franceză, engleză, germană, italian, americană etc. - deși  ea a dat numeroase  personalități de mare calibru, ca de exemplu, Germaine Guévremont, Alain Grandbois, Marie-Claire Blais, Anne Hébert etc. Literatura română are un statut asemănător cu al literaturii chebecoaze în pofida, de asemenea, a unor mari scriitori și poeți care într-o literatură occidentală ar fi devenit vedete mondiale.

            Dar poate că statutul acesta de mare/mic nu depinde doar sau în cea mai mare parte de numărul personalităților excepționale pe care le dă o literatură. Un criteriu mult mai valabil  poate fi considerat dinamismul climatului literar în care trăiesc acești scriitori, căci el este acela care încurajează, stimulează și produce condiții favorabile dezvoltării și diversificării în toate planurile a spiritului creator. O literatură care nu-și iubește, nu-și admiră și nu cultivă memoria marilor figuri din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat se sărăcește, se estompează în fața celorlalte și nu are destule argumente să se impună. Ea își pierde forța dialogală și se mulțumește să-și  contemple narcisic doar prezentul și gloriolele efemere ale modei trecătoare. Cartea omagială a doamnei Anca Sîrghie dedicată lui Radu Stanca, poet și om de cultură și de teatru cu orizonturi renascentiste, se înscrie în direcția unei tendințe opuse unui asemenea  narcisism dăunător care îl consideră până și pe Mihai Eminescu depășit. Este vorba de o tendință care, dacă ar fi urmată și de alții, în raport cu alte mari personalități literare din trecut,  ar imprima literaturii române demnitatea, autoritatea și prestigiul dorite și revendicate de cultura română și de instituțiile și de organismele consacrate promovării ei internaționale.

 

Mircea Gheorghe

Montreal, Canada

           

 

O carte excepțională despre Cenzura comunistă, lansată în premieră națională la Ploiești:

Caiet de cenzor


Ioan POPESCU


Librăria Cărturești Ploiești și Editura Polirom au organizat o întâlnire cu autoarea cărții “Caiet de cenzor”,  scriitoarea basarabeancă Liliana Corobca. Invitat: cunoscutul profesor și scriitor Dan Gulea. Moderator: Andi Enache. Evenimentul a avut loc la sediul Librăriei Cărturești Ploiești.
Romanul “Caiet de cenzor” (360 pagini), lansat în premieră la Ploiești, are ca punct de plecare corespondenţa fictivă dintre autoare şi şefa Biroului Documente Secrete din temuta Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor (Cenzura) care, în anii ’70,  mergea personal la fabrica de hârtie să ateste arderea sau tocarea caietelor de cenzori (considerate secrete de stat) şi care, înainte să fugă din ţară în 1974, a sustras unul dintre aceste caiete.
Acum, după patruzeci de ani, fosta șefă îl pune la dispoziţia cercetătoarei. Întreaga activitate a unui cenzor – meserie ingrată, despre care era interzis să vorbeşti – este rezumată în acest caiet-jurnal, ce dezvăluie nu doar structurile instituţiei cenzurii, ci şi viaţa de culise, cu frămîntările, revoltele şi culpabilizările celor care decideau soarta cărţilor. Sunt doar cinci luni din viaţa cenzoriţei Filofteia Moldovean, dar atât de dense, încât ne dau imaginea aproape completă a acestei instituţii misterioase. Cenzorii – de care si noi, jurnaliștii ploieșteni, ne-am ”bucurat” de atenția lor până in anul 1990 (în persoana tovarășului Vasile Albu, dacă-mi amintesc bine) – erau de profesie cititori şi vînători de greşeli ideologice, asaltaţi de sute de manuscrise, de termene drastice de predare şi sancţiuni ameninţătoare. Ei îşi pierdeau identitatea şi, măcinaţi adesea de nevroze şi alte boli, îşi caută vindecarea inclusiv prin scris. „Operele” lor – caietele de cenzor –, autocenzurate sau nu, trebuiau obligatoriu să dispară. Nu s-a păstrat niciun asemenea document în arhive, încît Caietul de cenzor al Lilianei Corobca este reconstituit din cenuşa tuturor la un loc.


”La început, mi-am notat titlurile cărților apărute după 1974, în ideea de a imagina fragmente cenzurate din romanele și poeziile mele. Era unica idee bună și verosimilă, la care am renunțat ulterior. În rest, nu am mai renunțat la nimic, pentru că, ținânând în mână o  carte din 1975, pe care am răsfoit-o, nu am vrut sau nu am putut să inventez ceva ce i-ar lipsi și nici notele reale ale cenzorilor la multe volume din această perioadă nu mi s-au părut satisfăcătoare pentru a le folosi în romanul meu. Nu un colaj de fragmente literare cenzurate sau o alternativă falsă la edițiile critice mi-am dorit să propun, ci formarea, transformarea și deformarea unui cenzor. Adică, am stat frumos pe malul lacului Wannsee din Berlin și mi-am creat singură textele poematice, pe care tot eu urma să le cenzurez, la timpul potrivit. Din 2007, când am avut primul meu contact cu arhiva Cenzurii, după un deceniu de studiere și tatonare, acum îmi doresc să ies din acest subiect, măcar pentru un alt deceniu. Asta pentru că mă simt ca un cocoș jumulit (la noi, păsărilor care încearcă să zboare din coteț li se taie sau li se scot penele aripilor). Strașnică idee, nu?”, mi-a mărturisit scriitoarea. Care, imediat a fost asaltată de publicul

prezent la lansarea cărții, pentru autografe.

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Săseni, raionul Călăraşi, Republica Moldova. A debutat cu romanul Negrissimo (2003; Premiul „Prometheus” pentru debut al revistei România literară, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova) şi cu Personajul în romanul românesc interbelic (teză de doctorat, 2003).

 A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea Românească, 2005, tradus în italiană şi germană), Kinderland (Cartea Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană şi slovenă, bestsellerul Editurii Cartea Românească la Tîrgul de carte Bookfest 2013, distins cu Premiul Radio România Cultural, secţiunea Proză, şi cu premiul Crystal la Festivalul Internaţional de la Vilenica, Slovenia, în 2014) şi Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015).

A scris şi un monolog în trei acte, Cenzura pentru începători, apărut în Austria în 2014.

A mai publicat volume ştiinţifice despre cenzura comunistă, exilul literar şi bucovinenii deportaţi în Siberia.

 Scriitoarea a beneficiat de burse şi rezidenţe de creaţie în Germania, Austria, Franţa şi Polonia.

Femeile și florile

Uneori mi se pare că nu ești femeie, ci lumina care cade pe  flori.”

Virginia Woolf

 

     Noaptea trecută am adormit târziu. De cu seară vântul bătea cu putere, copacii se încovoiau spre pământ, norii alergau luând forme fantastice şi întunecau totul din jur. Cerul era străbătut de zig-zagul fulgerelor, după care s-a dezlănțuit o ploaie torențială. În zgomotul continuu al ploii, am adormit. Dimineața, de cum m-am trezit, m-am gândit la flori; eram curioasă să le văd cum zâmbesc în lumina soarelui.

     După furtuna de azi-noapte cerul întreg este albastru, soarele a devenit roșietic, răspândește o lumină puternică. Gândul îmi fuge la mărturia unui călugăr tibetan: oamenii de la începutul vremurilor se înmulțeau cu ajutorul unei lumini ce emana din corpul bărbatului și pătrundea în matricea femeii, fecundând-o. Puterea luminii! îmi zic. Lumina materială și lumina spirituală… Dar să las gândurile și să mă bucur de ceea ce văd!

     În fața casei, pe lângă tufele de lurex verzi, strălucesc grămezile rotunde de flori albe, intercalate cu cele de culoare galbenă… Alb, mult alb, culoare care ne face expansivi, puri, luminoși… Câteva flori cu petalele colorate în violet și conturate cu galben. Violetul, culoare mistică, de natura duală, compus din albastru și roșu, din înțelepciune și pasiune, emoționează, trezește simțurile… Dacă mă gândesc bine, contrastul este prezent în oricare spațiu ne învârtim. De ce, în special nouă femeilor, ne plac tablourile, încăperile colorate cu pereți colorați, obiecte divers colorate? Ne plac îmbinările culorilor armonioase, combinarea, dispunerea, armonizarea lor în tonuri și nuanțe diferite care să impresioneze simțurile, să nască emoții puternice…

     Nu în zadar se susține sintagma „Marile genii s-au născut la țară”. Se spune că spațiul cromatic variat asigură o dezvoltare mentală superioară, iar viteza de memorare crește simțitor în astfel de spații…

     Mai jos, în jurul cutiei cu scrisori strălucesc florile mici, gingașe, colorate în alb, roz și roșu. În spatele casei îți fură privirea florile de piatră, divers colorate: alb, roșu, galben, portocaliu, mov. O! mi-am zis, dacă viața ar fi un covor de flori cu petale catifelate peste care să poți călca cu ochii îndreptați spre cerul albastru, cu mâinile ridicate în semn de rugăciune…

     Trag în piept mireasma blândă a florilor, adusă de un vânticel vălurat prin preajmă. Aerul lui cald, unduitor, îmi dă o stare de plăcută amețeală.

     Câteva păsări ciripesc, cântă legănându-se pe ramuri. Din gâtlejurile lor mici țâșnesc triluri în cinstea primăverii sosite. Razele soarelui vibrează precum râsul îngerilor fericiți printre ramurile arborilor cu mici frunzișoare verzi (ah! verdele, principiul creator!) și muguri fragezi, gata să se desfacă... Pământul se bucură, respiră…

     Totuși e rece, mă retrag în casă, mă așez la computer. Aș vrea să scriu ceva, ceva despre neliniștea acestui anotimp, despre flori și despre femeile care, după spusele lui Marquez, întrețin neliniștea lumii.

     Despre flori cred că numai femeile pot vorbi mult și frumos... Când mirosim o floare simțurile ni se trezesc, se amplifică, voluptatea ființei noastre se demască... Fiecare femeie preferă o anumită floare, un anumit parfum... Cred că s-ar putea ghici temperamentul, rafinamentul femeii după florile și parfumurile care îi plac… Femeile, da, femeile fac lumea mai frumoasă, mai plină de farmec și frenezie! Cineva a explicat în felul lui alegoria biblică cu coasta lui Adam: Dumnezeu ar fi scos un genom, o garnitură cromozomială completă, împreună cu celula germinativă corespunzătoare și astfel a făcut-o pe Eva... Pe semne că Eva era necesară acestei lumi pământene! Adam trebuia să-și manifeste iubirea cu care fusese înzestrat!

     Grecii l-au avut pe Eros printre primele divinități; nu orice Eros era frumos și vrednic de laudă pentru ei, ci numai acela care îi învăța să iubească frumos. Afrodita n-ar fi putut exista fără Eros! Și erau două Afrodite, ca două surori, una protectoare a iubirii instinctuale și alta a iubirii spirituale. Cine iubește, spuneau ei, grecii, chiar dacă ar călca un jurământ, este iertat de zei. Asta trebuie s-o știe deopotrivă, și femeile, și bărbații, îmi zic. Meditau mult asupra dragostei trupești și a celei sufletești, considerând că bărbatul trebuie să aibă o dragoste statornică; odată ofilită floarea trupului ce a iubit, dragostea „zboară și dispare”, dar cel care iubește însușirile sufletești ale femeii, rămâne în iubire întreaga viață, „ca unul care se contopește cu ceea ce este permanent…

     Pentru prima Afrodită exista cuvântul Amor, pentru care Eminescu a încercat să dea o definiție : „Ce este amorul? E un lung / Prilej pentru durere / Căci mii de lacrimi nu-i ajung / Și tot mai multe cere. / De-un semn în treacăt de la ea, / El sufletul ți-l leagă, / Încât să n-o mai poți uita, / Viața ta întreagă… Dispar și ceruri, și pământ / Și pieptul tău se bate, / Și totu-atârnă de-un cuvânt / Șoptit pe jumătate…”

     Da, femeia trebuie iubită, cu toate capriciile ei! Să ne amintim de Teodora, amanta lui Împăratului Iustinian, devenită soție și apoi regină. Cu toate defectele ei, Iustinian a iubit-o, i-a suportat cu răbdare filozofică capriciile…

     În general, bărbatul trebuie să apere cu forța lui, ceea ce femeia creează cu mâinile, pântecul și fantezia sa. Femeia naște, femeia dăruiește lumii cel mai frumos și prețios dar – copilul, femeia devine mamă! Femeia este cea care păstrează vie flacăra credinței în Dumnezeu; ea este cea care se roagă din inimă Domnului, în aceste vremuri tulburi… Nu credeți? Intrați în biserici și veți vedea!

     „Toate popoarele civilizate au respectat femeia”, scria Jean-Jacques Rousseau. Și când ne gândim că astăzi mai sunt femei care nu pot fi văzute pe străzi, care trăiesc oarecum în altă lume, o lume a lor, se ocupă numai de copii, de flori, de animale și păsări, își ascund frumusețea, iar bărbații nu pot și nu au voie să le admire…

     Privesc grația plină de voluptate pe care o au florile și gândesc că este aidoma grației femeilor. Când așteaptă vizita insectelor, florile își colorează petalele cu nuanțe diferite, și trimit în jur parfumuri îmbietoare. Femeile nu fac la fel? Își înfrumusețează trupul cu diferite creme, cosmetice, se îmbracă cu rochii colorate, de multe ori având imprimeuri cu flori, aruncă priviri cuceritoare, ochii le strălucesc ca niște lămpi aprinse din lumina sufletului… Acel moment în care un bărbat și o femeie schimbă în tăcere o privire pe care nu o vor putea uita niciodată… Nu se schițează nici un gest,  nu se pronunță nici un cuvânt și totuși nici un dicționar n-ar putea traduce intensitatea iubirii pe care și-o dăruiesc telepatic!

     Artiștii, scriitorii, de secole încearcă să redea, fiecare în felul său, frumusețea, minunăția și ciudățenia aspectului diferit al florilor precum și al femeilor, prospețimea, coloritul divers al florilor și al trupurilor femeilor, formele diferite ale frunzelor și petalelor, ale sânilor și șoldurilor femeilor… Misterul pe care-l dezvăluie fiecare floare, fiecare femeie, îi atrage și îi determină pe bărbați să le dorească apropierea, prietenia, dragostea... Numai prin dragoste sinceră și curată putem dobândi virtutea mult râvnită! Nu spunem noi românii: este frumoasă ca o floare? Sau: floarea  asta este gingașă ca iubita mea?

     În mitologia greacă se mai povestește despre Hesperide, trei nimfe, surori, care stăpâneau o grădină cu mere de aur... Ce poate fi mai fermecător decât o ambianță de femei frumoase, fructe proaspete și flori?

     Se știe că florile simt mai mult decât animalele și decât noi, oamenii. Cu aceste gânduri mă apropii de o floare, o sărut în semn de prietenie, de dragoste! Va simți și va fi fericită!

 

(Din vol. I de Articole și eseuri, editat în 2012)

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

O respectabilă familie de români pusă la stâlpul infamiei


Ioan POPESCU


 Cu aproximativ o lună, prezenţa unui preşedinte de bancă ”străin”(Steven van Groningher) în mijocul protestatarilor din Piața Victoriei a fost considerată inoportună  de către un lider politic român, care a declarat: „ e mai mult decât incorect“ ca „un străin“, pe deasupra şi bancher, să protesteze „împotriva guvernului“.


Cine este de fapt acest bancher? Steven van Groningher este ROMÂN! S-a îndrăgostit de Valeria Răcilă în 1982 şi, în cea mai neagră perioadă ceauşistă, a urmat-o în ţară, petrecând, în perioada 1985-1986, şapte luni crâncene, până când autorităţile comuniste au acceptat să le elibereze actele pentru căsătorie.


În ultimii 15 ani a locuit aici aproape neîntrerupt. Vorbeşte româneşte mai bine decât mulţi dintre politicienii români. Valeria, campioană olimpică la canotaj în 1984, pentru România, la fel. Amândoi au reuşit în viaţă prin propriile forţe, muncind pe brânci pentru fiecare milimetru de progres. Au ajuns, în pragul vârstei de 60 de ani, la un anumit statut. Afacerile pe care le conduc sunt de succes, au urcat la notorietatea unor branduri internaţionale. Generează la bugetul României venituri şi plusvaloare, plătesc taxe, au angajaţi. Greu de înteles de ce acest director de bancă și soția sa sunt puși la stâlpul infamiei. Steven van Groningen şi Valeria Răcilă sunt buni să dea bani la buget, dar n-au dreptul să deschidă gura.


Valeria Răcilă organizează, de zece ani, Maratonul Internaţional Bucureşti. A crescut din nimic şi de la zero, cu o tenacitate fantastică, împotriva tuturor piedicilor puse de o administraţie coruptă, ineptă şi birocratizată, un brand uriaş pentru Bucureşti. Poate cel mai important pe care-l are azi capitala României, eveniment la care participă peste 10.000 de oameni din toate colţurile lumii.  

Steven Van Groningen şi Valeria Răcilă  muncesc din greu, au succes, sunt independenţi, nu depind de bugetul de stat, aleargă prin parcurile Bucureştiului, respiră optimism, bun-simţ, demnitate, onoare, decenţă….


Este revoltătoare reluarea obsesivă şi incitatoare a temei "români" versus "străini". Iohannis, ai cărui strămoşi şi-au lăsat oasele aici în ultimii 570 de ani, este "neamţ" vândut "străinătăţii". Cioloş este, se ştie, fiul lui Soros. Van Groningen este „veneticul“ prin excelenţă…


Celor care practică acest tip de ”naţionalism de peşteră”, le reamintim faptul că neamţul Carol I a condus România în Războiul de Independenţă, francezul Albert Galleron a construit Ateneul, francezul născut în Italia Carol Davila ne-a construit sistemul medical, armeanul Spiru Haret a inventat învăţământul românesc, tatăl ing. Anghel Saligny – de numele căruia se leagă podul de la Cernavodă – a fost un pedagog de origine franceză, că părinţii lui Gică Hagi, regele fotbalului românesc, au venit din Macedonia șamd. Acesta este mersul lucrurilor peste tot în lume şi România nu face excepţie. Toţi am fost, la un moment dat, străini. Când, cum şi cine stabileşte când încetăm să mai fim intruşi?…


(Sursa: prosport.ro)

     ZIUA ÎNDRĂGOSTIȚILOR LA GRAIUL ROMÂNESC DIN WINDSOR

   În acest început de primăvară îndelung așteptată,  Asociația Culturală “Graiul Românesc” din Windsor ON  vine din nou cu inițiativa de a organiza un cenaclu literar. De data aceasta, este aleasă o zi frumoasă de duminica cu o semnificație potrivită temei și structurii cenaclului “Mihai Eminescu, poet al iubirii” și anume, ziua de Valentine’s Day, această sărbătoare nord-americană ce s-a răspândit în întreaga lume, prinzând mlădițe pe rădăcinile Dragobetelui nostru strămoșesc. Locația aleasă, ambianța plăcută oferită de cei doi tineri români amfitrioni ai cafenelei, pe care de acum înainte o putem numi “literară”, colectivul primitor al “Graiului Românesc” și invitații speciali ai reuniunii, au contribuit la crearea unei atmosfere de comunicare călduroasă și a unui spirit poetic atât de necesar întâlnirii.  Doamna Emilia Matei, președinta asociației, deschide programul cenaclului prezentând auditoriului  tema întâlnirii cât și pe d-na conf.univ.dr. Anca Sîrghie de la  Universitatea “Alma Mater“ din Sibiu care a venit, ca de obicei, pregătită cu un material foarte frumos, o  expunere nuanțată original a poeziei de dragoste eminesciene. Conferința dânsei s-a intitulat L’amor che move il sole e l’altre stele în poezia lui Mihai Eminescu. Trimiterea din titlu se face la versul cu care Dante Alighieri încheia capodopera sa Divina comedie, iubirea fiind definită ca forță ce guvernează întregul Univers.Reproducem aici câteva fragmente din expunere: “De la Sapho în antichitatea elină la Petrarca divinizându-și iubita la fel de intangibilă, ca și  aceea a trubadurilor în  Evul mediu francez, în sonete intitulate Il canzoniere, cu poezii scrise în timpul vieții donei Laura, dar și după moartea ei,dragostea a constituit o dimensiune perenă a literaturii universale. Așa cum o regăsim  apoi la Shakespeare, cu doamna în negru cea misterioasă din sonete, iubirea a înflăcărat sufletele multor creatori. În veacul său sensibil la vibrația frumosului, Goethe, care a fost inspirat de Lotte și de alte vreo 10 muze, convins că “etern femininul ne-nalță-n tării”,  sau Schiller și Lenau, până la Byron, Pușkin și Lermontov, romanticii au considerat iubirea o temă fundamentală.


Mihai Eminescu, care luase în stăpânire  tot ce creaseră esențial înaintașii lui din țară și din străinătate, a realizat prima adevărată  revoluție a viziunii asupra modului cum se exprimă iubirea în versuri și totodată asupra metaforei. El va ajunge la complexa formulă metaforică de „farmec dureros”, o nuanțare nemaiîntâlnită până la el în poezia românească, exprimată  printr-un atât de concis oximoron. “Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se umple/ De un farmec dureros.”(Povestea teiului). Poetul concentrează la extrem formularea definitorie a iubirii, redusă la doar două cuvinte, fie “suferință dulce” sau “dulci otrăvuri”, dar aceste cuvinte  spun totul.”  Conferențiara a răspuns întrebării Cum portretizează poetul Eminescu femeia iubită?, o întrebare-cheie, pentru care a luat un  reper antitetic îndepărtat, pe Francesco Petrarca, poetul  Renașterii italiene care a modernizat modul de a privi iubirea în lirica europeană. “Chipul alesei lui este superlativizat prin comparația cu zeițele cele ascunse privirii umane și astfel Laura cea smerită, făptură  unică între pământeni, întrece orice închipuire:“nu le-am văzut zeițele cum umblă/ dar ea, mergând, pășește doar pe lut./ Și totuși, jur pe cer, făptura-i rară/ cu nimeni și nimic nu se compară...”.Romanticul român, își găsește termenii comparației mai ales în  peisajul naturii plaiului mioritic. În frumoasa elegie Atât de fragedă albul imaculat al florii cireșului devine simbolul sensibilității iubitei:“Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș,”. Poetul simte nevoia să o înalțe pe femeia visurilor sale, sacralizând-o aidoma trubadurilor medievali: „Și ca un înger dintre oameni/ In calea vieții mele ieși.” Delicata ei ivire lasă bărbatului impresia unei apariții onirice: „Abia atingi covorul moale,/ Mătasa sună sub picior,/ Și de la creștet până-n poale/ Plutești ca visul de ușor.” În mod evident, Mihai Eminescu dispunea de un întreg arsenal de instrumente poetice ale portretizării, căci el trimite la splendoarea sculpturală a frumuseții feminine întruchipate de antici, portretul adoratei completându-se la fiecare strofă cu noi elemente:”Din încrețirea lungii rochii/ Răsai ca marmura în loc/ S-atârnă sufletu-mi de ochii /Cei plini de lacrimi și noroc.” Apariția ei aduce în viața bărbatului“noroc”, un concept suculent ca semnificație, însemnând fericirea hărăzită pământenilor, căci în existența lor trecătoare “Norocul vă petrece” cum se preciza concluziv în Luceafărul.  Nu putea lipsi din spectrul domeniilor explorate  de Eminescu nici basmul folclorului românesc, în care mireasa este simbolul frumuseții feminine:”O, vis ferice de iubire,/Mireasă blândă din povești,/ Nu mai zâmbi! A ta zâmbire/ Mi-arată cât de dulce ești,” Idealul eminescian de frumusețe feminină este Ileana Cosânzeana  hărăzită a fi mireasa lui Făt Frumos, erou pe care poetul îl invocă în balade ca Făt Frumos din tei. Metaforic, fata adorată este  “Mireasa sufletului meu!”, ea învăluindu-l  cu farmecul seducător, ”Cu-a gurii tale calde șoapte, /Cu-mbrățișări de brațe reci.” Antiteza între cele două epitete “calde/reci” produce un efect emoțional puternic. Portretizarea culminează cu invocarea sacralizantă a Fecioarei:”Și-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi verginei Marii.”

 

    Femeia iubită este o “floare albastră” cu păr de aur, adusă  probabil din romantismul german, dar adaptată la natura românească unde floarea de nu-mă-uita are această culoare. Spre mirificul decor, cu  “codri de verdeață” unde “izvoare plâng în vale”, își cheamă poetul aleasa sufletului și atunci când titlul poeziei este el însuși un îndemn, Lasă-ți lumea ta uitată, în care portretul feminin se completează cu o altă podoabă, menită să-i sublinieze frumusețea, anume părul, prezent în Cântarea cântărilor, sublimul poem al dragostei lăsat de antichitate, de la care aș avansa până la frumoasa Tamara din poemul Demonul, unde părul se revarsă în plin dans într-o imagine magistral conturată  de Lermontov. La Eminescu descrierea podoabei capilare se face în termeni  familiari, pe un ton de șăgălnicie, menit, ca și în Floare albastră, de altfel, să-i evidențieze în treacăt rolul  de a fascina.“Părul tău ţi se desprinde/ Şi frumos ţi se mai şede,/Nu zi ba de te-oi cuprinde, /Nime-n lume nu ne vede.” Ferestre ale sufletului, ochii vor completa portretul feminin eminescian, iar efectul este unul angelizant:”Ochii tăi sunt plini de milă,/ Chip de înger drăgălaş.” Epitetul “drăgălaș“ estompează aura sacralizantă a imaginii în favoarea tumultului de viață pe care ea, fata îndrăgită, îl poartă. Privirea adoratoare a bărbatului se identifică cu oglindirea chipului ei în lamura apei: “Ce priveşti zâmbind în unde?/ Eşti frumoasă, se-nţelege. (Lasă-ți lumea ta uitată)

   El, bărbatul versurilor erotice eminesciene, este mai întâi portretizat spiritual în Floare albastră, nu fizic, întrucât ea,”Mititica”, îl percepe ca spirit gânditor, preocupat de tainele cosmosului și ale istoriei. În poezia Făt Frumos din tei apare și conturul fizic al eroului  masculin, care se conformează prototipului folcloric:“De murmur duios de ape/ Ea trezită-atunci tresare,/ Vede-un tânăr, ce alături / Pe-un cal negru stă călare.// Cu ochi mari la ea se uită,/ Plini de vis, duioşi plutind,/ Flori de tei în păru-i negru/ Şi la şold un corn de-argint.// Şi-ncepu încet să sune,/ Fermecat şi dureros -/ Inima-i creştea de dorul/ Al străinului frumos.” Un interesant prototip erotic masculin este acel   „Zburător cu negre plete”, așteptat cu ardoare de prințesa îndrăgostită, rostind ritualic chemarea: “vin la noapte de mă fură”.(Călin-file din poveste)


   Peisajul eminescian al iubirii are componente inedite, particularizante, căci nici în viziunea lui D. Anghel, Bacovia, Blaga sau a lui  Arghezi ele nu se regăsesc cu o asemenea picturalitate romantică.  O constantă a versurilor erotice eminesciene este codrul, protector al îndrăgostiților. Deschis hiperbolizărilor de tip romantic, Eminescu atribuie codrului însemnele  unei suveranități împărătești  în Povestea codrului, în care nu lipsește nimic din  grandoarea și strălucirea ritualică a vieții la curtea Măriei Sale:”Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.” Chemarea la dragoste  conturează un ideal de puritate, identificat cu însăși vârsta de aur a vieții omului, copilăria:” Hai şi noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.” Motivul norocului, identificat cu fericirea pământeană, se regăsește în multe versuri erotice eminesciene, inclusiv în finalul poemului Luceafărul, cu funcție identificantă pentru condiția de ființă trecătoare a Cătălinei:”În cercul vostru strâmt de legi/ Norocul vă petrece”. Cu alte cuvinte, norocul este căldura sufletească, hărăzită dosr oamenilor și refuzată altora.

   Dintre arborii peisajului poetic eminescian, cel mai încărcat de sacralitate este “teiul sfânt”, care ocrotește în poezia Dorința cu mireasma lui învăluitoare pe îndrăgostiți:”Adormind de armonia/ codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ or să cadă rânduri, rânduri.” Poetul închipuie florile de tei troienindu-se deasupra iubiților fericiți. Nelipsit în scenariile eminesciene, teiul personificat este simțit ca o pavăză ospitalieră de către îndrăgostiți abia sosiți:”Și pe teiul nostru întreabă,/ Cine suntem? stau la sfaturi;/ Eară gazda noastră zice/ Dându-şi ramurile -n lături:/ O priviţi-i, cum visează/ Visul codrului de fagi,/ Amândoi ca într-o poveste.../Ei îşi sunt aşa de dragi!” Teiul veghează primii pași făcuți de cei doi tineri prin împărăția silvestră necunoscută lor, în care ei intră ca într-un eden terestru purificant.   Din universul acvatic, izvoarelor și râurilor li se adaugă lacul, ca marea să-l fascineze pe poet în perspectiva morții din Mai am un singur dor. În erotica eminesciană, iubirea este arar un fapt împlinit, ci se proiectează ca vis ori ca visare, cum se întâmplă în poezia Lacul, cu un debut optimist, speranța având un corespondent în cromatica decorului:”Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”


        Chemarea la dragoste va fi urmată de un întreg  ritual al iubirii, proiectat de îndrăgostit: “Vom sări în luntrea mică/ Îngânați de  glas de ape/ Vom lăsa din mână cârma/ Și lopețile să-mi scape” sau “Şi mi-i spune-atunci poveşti/ Şi minciuni cu-a ta guriţă,/ Eu pe-un fir de romaniţă/ Voi cerca de mă iubeşti.. Şi de-a soarelui căldură/ Voi fi roşie ca mărul,/ Ți-oi desface de-aur părul/ Să-ți astup cu dânsul gura”… Există o sfială a trecerii peste pragul platonismului, marcată prin modul condițional-optativ al formulării, ca semn al decenței, care sigila relațiile între îndrăgostiți: “De mi-i da o sărutare,/ Nime-n lume n-a s-o ştie,/ Căci va fi sub pălărie -/Ş-apoi cine treabă are!” Manifestarea iubirii în viziune lui Eminescu rămâne o taină, dezvăluită numai naturii, nu unor martori curioși. Înflăcărarea iubirii crește odată cu evoluția în viața naturii, unde se înnoptează:„Când prin crengi s-a fi ivit/Luna-n noaptea cea de vară,/ Mi-i ţinea de subsuoară,/ Te-oi ţinea de după gât”. Ca regină a nopții  și a dragostei, Luna îi conduce din înaltul cerului spre sat. Este o tipică idilă eminesciană în care crengile copacilor se întind ocrotitoare spre cei ce se iubesc:” Pe cărare-n bolţi de frunze,/Apucând spre sat în vale,/ Ne-om da sărutări pe cale, / Dulci ca florile ascunse. // Şi sosind l-al porţii prag,/ Vom vorbi-n întunecime:/ Grija noastră n-aib-o nime, /Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?// Înc-o gură - şi dispare...//Ca un stâlp eu stam în lună!/ Ce frumoasă, ce nebună/ E albastra-mi, dulce floare!” Iată apogeul  erotic visat de poet, regăsit și în finalul poeziei Sara pe deal: “Ne-om răzima capetele unul de altul/ Și surâzând vom adormi sub înaltul/ Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată/ Cine pe ea n-ar da viața lui toată”.  Există în erotica eminesciană o măsură temporală, evoluând de la clipă la oră (“O oră să fi fost amici / să ne iubim cu dor/ S-ascult de glasul gurii mici/ O oră și să mor”) și ajungând la “o noapte bogată”.

 

   Ce ars amandi fără egal în creația eminesciană apare în  dialogul Cătălin-Cătălina din Luceafărul prea puțin realizăm astăzi: “Şi ochii tăi nemişcători/ Sub ochii mei rămâie.../ De te înalţ de subsuori/ Te-nalţă din călcâie;// Când faţa mea se pleacă-n jos,/ În sus rămâi cu faţa,/ Să ne privim nesăţios/ Şi dulce toată viaţa;// Şi ca să-ţi fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Când sărutându-te mă-nclin,/ Tu iarăşi mă sărută.” Și nu întâmplător, idila în decor sepulcral din finalul poemului rezonează perfect cu decenta exprimare  a sentimentului specifică poeziei din secolul al XIX-lea românesc, în care latura sexuală a iubirii era eludată, ca astăzi să fie supralicitată. Mărturisirea lui Cătălin înalță sentimentul iubirii pe culmile absolutului omenesc: - O, lasă-mi capul meu pe sân,/Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului senin/ Şi negrăit de dulce; //Cu farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.//Şi de asupra mea rămâi /Durerea mea de-o curmă,/ Căci eşti iubirea mea dentâi/ Şi visul meu din urmă.”Nu am găsit nicăieri în literatura română un asemenea punct înalt al exprimării idealului erotic, dragostea fiind sentimentul care poate alunga durerea, identificată cu însăși existența omenească, părând metaforizată ca “noapte a patimilor”. O acoladă deschisă între prima iubire și visul din urmă  cuprinde în ea împlinirea sufletului uman în speță. Iată absolutul pe care Dante Alighieri îl formula în versul final al Divinei Comedii, dar pe care Eminescu îl raportează la existența omului. Interesant este că până și în elegiile sale erotice, mult mai numeroase și mai  izbutite artistic decât idilele, Eminescu are aceeași perspectivă a absolutului. Iubirea poate izbăvi ființa umană de uitare, de moarte. În atât de populara elegie Mai am un singur dor  meditația poetului sfârșește cu un reproș făcut femeii care nu i-a împărtășit sentimentul:„Tu trebuia să te cuprinzi / De acel farmec sfânt, /Și noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe pământ.” Definiția dragostei ca “farmec sfânt” nu conduce spre ideea religioasă, exprimată în versurile din Rugăciune, ci ea este susținută de puterea ancestrală a trăirii, venind spre el de la moși și strămoși, așadar configurându-se astfel o altă dimensiune a absolutului:” Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Și plini de suferinți,/Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinții din părinți.” Numai o iubire de o asemenea forță poate eterniza chipul muzei sale, trecând triumfală peste umbrele secolelor viitoare:”Dându-mi din ochiul tău senin/ O rază dinadins,/ În calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins;//Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Inmărmureai măreț.” Poezia are forța transfiguratoare a sculpturii în marmură, chiar depășind-o pe aceasta, dacă amintim motivul tratat de Shakespeare în Sonete. Puterea dragostei pure este atât de mare, încât ea sporește frumusețea Cosmosului, unde se nasc prin iubire noi astre. Spre deosebire de Dante, care vedea în dragoste o putere dinamică a Universului, ultimul romantic european, românul Eminescu, concepea o iubire absolută, în stare să-l regenereze pe acesta.”  

 

    Invitată la cuvânt, doamna prof. Doina Popa vorbește auditoriului despre tema iubirii atât de des întâlnită în literatura universală, mai ales în poezia lirică, subliniind faptul că poeții romantici, visători, căutători ai absolutului în plan sentimental au nuanțat poezia iubirii în toate aspectele ei. Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un mit fundamental al poeziei orale și culte. Elogiul iubirii și al naturii, aceste două teme se împletesc, definind sentimente, senzatii, exprimând eul liric. Doina Popa scoate în evidență  etapele  creației eminesciene marcate de cele trei perioade ale vieții sale.  In prima perioadă, Eminescu cânta iubirea împărtășită. Eul liric își cheamă iubita în mijlocul naturii. Cadrul este senin și fericit (Sara pe deal). In a doua perioadă a vieții sale, poeziile capătă o tonalitate tristă, apropiindu-se de elegia erotică, de romanță,  de cântec. Natura e mai sărăcăcioasă, urbană. Chipul iubitei se schimbă( Pe lângă plopii fără soț). In a treia etapă a vieții, Eminescu își îndreaptă gândurile spre iubirea celestă, dedicând versuri sublime Fecioarei Maria: “Asculta-a noastre plângeri, /Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/Lumină dulce, clară,/ O, maică prea curată/ Și pururea fecioară,/Marie!”


     În recitalul interactiv propus de doamna Matei, ca moderatoare a reuniunii,  Andreea Filip a recitat cu însuflețire poezia La mijloc de codru și Dana Mânecuț a lecturat  Lasă-ți lumea ta uitată. Corul Catedralei Sf. Gheorghe, condus de d-na Daniela Burghelea din Windsor, a interpretat duios versurile poetului puse pe note muzicale, ca dirijoarea să recite apoi și versurile cele mai îndrăgite din creația poetului.  Exemplificări cu recitări în volute interpretative de înalt talent au continuat, susținute de membrii “Graiului Românesc, români canadieni,  ce-l poartă pe Eminescu în sufletele lor, cu dorul nemărginit de plaiurile din țara mama. S-au remarcat prin interpretări: Emilia Matei, Ștefan Popescu, Cristina Stamate, care a citit Pajul Cupidon, iar  Darius Popescu ne-a surprins plăcut lecturând poezia lui Marin Sorescu Trebuiau să poarte un nume, precum și creațiile eminesciene Floare albastră și De-or trece anii.

    

   Ca invitată de onoare a seratei, d-na conferențiar Anca Sîrghie a primit un buchet mare de trandafiri roz și a fost surprinsă plăcut atunci când întreaga asistență i-a cântat Mulți ani trăiască, pentru că tocmai fusese ziua ei de naștere. În prag de Valentine’s Day, universitara sosită de la Sibiu a răspuns la gestul iubitorilor de poezie din Windsor cu afirmația că dragostea este frumoasă la orice vârstă și că de ea se cuvine să ne bucurăm în fiecare zi a vieții noastre, ca de cel mai minunat dar pe care Dumnezeu ni l-a destinat. Nu este mai puțin adevărat că, alături de o persoană adorată,  în ritmul existenței noaste cotidiene, atât de tensionate prea adesea, ne pot încânta  cerul senin și însorit, râsul copiilor jucându-se, frumsețea unui chip de fată trecând pe lângă noi, buchetele florilor și ramurile abia înverzite ale copacilor sau o ținută vestimentară perfect armonizată.  Îndemnul de a iubi se poate extinde la tot ce întrupează frumosul în infinita lui diversitate, pe care cu o sintagmă poetică blagiană bine cunoscută am putea-o numi “corola de minuni a lumii”.

 

   Am plecat de la Cafeneaua Literară de pe Walker Road din Windsor, mulțumită de prezența caldă a participanților, mai numeroși ca oricând la asemenea evenimente adresate elitei românești printr-o activitate de cenaclu. Sentimentul plenitudinii sufletești pe care îl încercam era o stare pe care ți-o dă numai o acțiune de puternică trăire emoțională.  Da, aceste sentimente nu le poți trăi decât atunci când te reînvigorezi spiritual prin cultură, cea care departe de țara-mamă ne asigură păstrarea identității naționale.


                                      DOINA POPA – WEST BLOOMFIELD, MI.

Primăvară muzicală, la Ploiești

Ioan POPESCU


Duminică dimineața, cineva din Brașov anunța că, acolo, iarna și gerul au fost îngropate, semn că a venit Primăvara!
În aceeasi zi, în Ploiești, era, cu adevărat o zi de primăvară autentică, cu soare și o temperatură cu mult peste zero grade. O zi în care, la Muzeul memorial ”Paul Constantinescu”, publicul meloman ploieștean avea să admire pe cei mai frumoși ”ghiocei muzicali”, întruchipați de tineri interpreți de la Colegiul Național de Arte ”Carmen Sylva” Ploiesti, Liceul de Muzică ”Tudor Ciortea” Brașov, Colegiul Național de Muzică George Enescu și Universitatea Națională de Muzică - ambele din București. Cu toții invitați să evolueze în Recitalul vocal-instrumental, inclus pe agenda Festivalului Național ”Remember Enescu-2017.
Prestigioasa manifestare artistică a fost organizată de Fundația culturală ”Remember Enescu”, în colaborare cu Muzeul Memorial ”Paul Constantinescu” din Ploiești, reprezentate de reputata prof. Mihaela Tomescu și, respectiv, prof.dr.Al.I.Bădulescu.
Despre muzică și tinerii interpreți ar trebui să folosim numai cuvinte de admirație, dar ne rezumăm în a-l cita doar pe Paul Constantinescu: ”Muzica noastră conține totul și ne poate spune totul, bineinteles dacă noi suntem capabili să-i vedem frumusetea și căldura...” Și acești copii muinunați ne-au demonstrat din plin acest lucru.
Numele lor, încă nu spun încă foarte mult, dar cu siguranță despre ei vom mai auzi, semn că au toate șansele să se afirme și să evolueze pe marile scene ale lumii. Rețineți-i: Ioana Andreescu - cls.a II-a pian, Ana Irimia - cls.a II-a vioară, Ana Raicu - cls.a IV-a vioară, Bianca Drăgoi, cls.a VI-a vioară, Sabina Incuș - cls, I, Alesia Drăgoi, cls. a III-a vioară, Sophie Plajer, cls.a VI-a vioară, Mihai Vlăsceanu, cls.a II-a chitară, Antonia Tudose, cls.a IX-a pian, Ștefania Istrate, cls.a XI-a flaut, Cvintet, cls. IX-XI: Ioana Irimescu - flaut, Ioana Iliescu - oboi, Andreea Ilie - fagot, Nicolae Gâlcă - corn, Dragoș Stancu - clarinet. Câțiva dintre ei, în fotografiile atașate.
Lor și profesorilor indrumători, sincere felicitări!

EU ȘI CELĂLALT

„Nu ești bun de nimic, dacă ești bun doar pentru tine.” - Voltaire

 

   Principalele trăsături ale societății de astăzi – nu am greși dacă am spune că sunt egoismul, obrăznicia, impertinența, lipsa credinței. A gândi asupra acestora, înseamnă a filozofa, înseamnă să-ți întorci ființa pe o parte și alta până la durere, pentru a înțelege lumea în care trăiești. Și faci acest lucru având curaj. Te frământă problemele acestei lumi și uneori, culmea,  realizezi că ai pierdut timp în zadar, nereușind să găsești o formă de echilibru a omului în această lume. Și totuși conștiința ta nu te lasă să ieși din această sferă a frământărilor, continui să judeci, să adâncești situațiile ivite și încerci, în continuare să înțelegi, să găsești justificări, uneori poate și remedii. Frumos spunea Noica: „Dacă iubiți poezia sau muzica, pierderile, creșterile, curgerile, dacă va plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima și mintea, dacă sunteți în stare de un dram de nebunie și un munte de măsură, veți întâlni cândva filosofia”.

   Gândul mi-a fugit în aceste zile la filozoful francez Emmanuel Lévinas (1906-1995) născut  într-o familie evreiască tradițională din Lituania, crescut într-un mediu evreiesc cultivat, cu studii de filozofie la Strasbourg și Freiburg unde a asistat la cursurile lui Husserl și ale lui Heidegger. A fost unul dintre promotorii studiilor de fenomenologie în Franța – studiul experienței și a modului în care trăim – , un filozof strălucitor al secolului XX, ce se afirmase dintru început ca un gânditor original printr-o etică fenomenologică originală centrată pe figura Celuilalt și a alterității. Realizând mediul în care ne ducem traiul alături de ceilalți, adică într-o lume a singurătății și alienării, a indiferenței și egoismului, a prezentului dând uitării trecutul, Lévinas a propus deci, redescoperirea Celuilalt, a unei lumi fundamentate pe grijă și altruism.

   Unii au spus că Lévinas a făcut literatură în filozofie. Temele cărților sale sunt cele ale libertății în general, adevărului, dreptății, libertății de expresie, afectivității; de asemeni – hrana omului consumator fizic și spiritual, bucuria zilei de mâine, dragostea de viață, casa, familia, munca. L-a înțeles și l-a admirat pe Dostoievski care considera că fiecare este vinovat pentru celălalt. Și, cred că este adevărat! Dacă căutam firele vinovăției celui care a greșit, le găsim legate de noi, ceilalți.

   Revenind la definirea fenomenologiei, putem spune că termenul este derivat din grecescul „phainomenon”, însemnând aspect, este studiul aparițiilor spre deosebire de realitate, avându-și rădăcinile în trecut, în „Alegoria peșterii”  a lui Platon și de asemenea în filozofia hindusă și budistă. Mulți filozofi au avut contribuții de-a lungul vremurilor asupra dezvoltării acestei teorii. Părăsirea oarecum discretă a filozofiei Greciei s-a simțit încă din „Teoria intuiției în fenomenologia lui Husserl”. Extinderea, dominația „Theoriei” îl neliniștea pe Lévinas. Mai mult decât oricare altă filosofie, fenomenologia, pe urmele lui Platon, trebuia să fie „lovită de lumină”. Acuzația, la început timidă – greu fiind să înalți un discurs filozofic asupra luminii, ideea platoniciană a Binelui fiind aflată mai presus de Ființă – dar, înaintând în lucrare, se putea vedea că etica nu mai proiecta înspre neutralitatea binelui, ci spre aproapele, iar ceea ce era esențial nu mai era lumina, ci fecunditatea sau generozitatea.

   În „Cartea străină: O filozofie a tandreții”, Andeea Deciu, profesor universitar român, acum profesor de teoria literaturii în Statele Unite, analizând scrierile filozofului Lévinas, scrie: „Celălalt există pentru mine, susține filozoful, ca figură, chip, sfâșiind orizontul subiectivității mele prin simpla sa apariție. Chipul Celuilalt e vizibil și totuși evanescent, accesibil, dar intangibil. Prezența sa are menirea de a pune însăși existența mea sub semnul întrebării, de a mă obliga să înțeleg mai întâi alteritatea care mocnește înăuntrul meu, înainte de a încerca măcar să mă apropii de cel din fața mea. În relația față-în-față cu Celălalt siguranța mea de sine dispare și apare posibilitatea ca eu să îi fac rău Celuilalt, să greșesc față de el. Conștiința de sine reprezintă, după Emmanuel Lévinas, această conștientizare a prezenței Celuilalt, precum și a pericolului pe care îl însemn eu pentru el. A vedea un chip înseamnă deja a auzi o poruncă morală: « Să nu ucizi! » E evident, așadar, că pentru Lévinas crima, ororile Holocaustului ori ale Gulagului au fost făptuite de făpturi amorale, pentru care cei din camerele de gazare ori din fața plutonului de execuție nu aveau chip”.

   În lucrarea lui Emmanuel Lévinas „Totalitate și infinit: eseu despre exterioritate” (1999) se remarcă viziunea lui: „Ideea perfectului nu e idee, ci dorință. Este întâmpinarea Celuilalt, începutul conștiinței morale care pune în cauză libertatea mea. Acest fel de a te măsura cu perfecțiunea infinitului nu este așadar o considerație teoretică. Ea se împlinește în rușinea în care libertatea, în același timp în care se descoperă în conștiința rușinii, se și ascunde în rușine”.

   În cele din urmă Lévinas scrie:Grija zilei de mâine, foamea și setea își râd de libertate”.  Sigur că aceste dureroase, triste constatări nu puteau fi elaborate decât din mintea unui om care a cunoscut ororile vieții, a fugit de ele cât s-a putut, și a meditat profund asupra lor. Conștiința i-a vorbit! Fiindcă există o dimensiune socială a omului, absolut necesară individului uman. Orice om se naște dintr-o societate care-i preexistă, despre care se poate susține că-i este ca și familia, un fel de matrice spirituală, un „spiritualis uterus” – după călugărul dominican, filozoful Toma din Aquino (1225-1274) – dar și după filozoful-poet român Lucian Blaga (1895-1961) care a definit-o în modul următor: „Această matrice reprezintă identitatea cu sine însăși a românismului în cursul veacurilor; ea constituie permanenta și puterea noastră, în aceeași măsură ca plasma germinativă; ea e porțiunea noastră de „omenească veșnicie” în succesiunea necurmat împrospătată a generațiilor. Matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot așa de mult ca sângele și graiul. Ea poate să crească sau să scadă, dar când se stinge, se stinge și poporul”.

   Societatea îndeplinește astfel o dublă funcție: integratoare datorită căreia individul se află în mijlocul semenilor săi, și umanizatoare în sensul că omul devine om adevărat, sau cum ar spune filozoful idealist italian Giovanni Gentile (1875-1944): „Omul, este om întrucât se face om”, numai dezvoltând niște activități specifice intelectuale, afective, volitive pe terenul socialului, ele punând problema etică, în primul rând: cea a alterității, a raportului individual dintre Eu și Celălalt.

   Dacă este adevărat că numai viața socială îl face pe individ să beneficieze de experiența celorlalți, s-au pus câteva întrebări: „În cadrul raporturilor interindividuale, fiecare om se confruntă cu semenul său, fiecare ego întâlnește și intră în relație cu un alter ego, acesta se poate numi conflict?” Și răspunsul a fost: „Fără îndoială. Și, mai ales, conflict esențial pentru lumea noastră. Dar, în același timp, un conflict care devine un adevărat examen moral al socialității omului, îl putem ocoli? Nicidecum. Întâlnirea cu Celălalt este proba de foc a existenței noastre”.

   Emmanuel Lévinas a îmbogățit discuția despre identitate introducând un nou concept, și anume, cel de Alteritate, aceasta fiind natura Celuilalt. Conceptul se referă la cum și cine este celălalt și reprezintă starea de a fi diferit de identitatea Sinelui.  Problema este complexă, s-au ocupat mulți de ea, unii susținând că este o abatere de la platonism care l-a antrenat pe Levinas în „orbita filozofiei anarhice post-moderniste”. Poetul, eseistul Ștefan Augustin Doinaș (1992-2002) a făcut o analiză profundă, la sfârșitul căreia se întreabă: „Cum să interpretăm alteritatea? Ca un blestem de neocolit al condiției umane sau ca o șansă de afirmare a individului?”. Ea existând, cred că nu o putem neglija, cred că trebuie să ne determine s-o acceptăm, să ne liniștească, să ne dea încredere în forțele noastre, curaj și putere în desfășurarea vieții.    

   Ne întrebăm cine nu a fost mișcat când a văzut imagini unice, am putea spune, mulțimea adunată în Piața Victoriei din Capitala României în aceste zile fierbinți? Expresia vie a „Eu și Celălalt”! Cum să nu te emoționezi văzând pe ecranele televiziunilor sute de mii de oameni în stradă, unul lângă altul și să nu empatizezi cu ei – Ceilalți – care și-au exprimat dorința pentru un trai al copiilor într-o societate mai curată? Cum să nu empatizezi cu Ceilalți când vezi cum credința și speranța îi unește? Pe toți acei oameni, tineri, bătrâni i-a scos în stradă din casele lor calde sentimentul pe care îl au asupra moralității acestei acțiuni – conștiința. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”.

   Deie Domnul să rămânem uniți: fiecare dintre noi cu celălalt de lângă noi! Și cum să nu te înfiorezi când vezi cum se oferă flori jandarmilor iar jandarmii – bomboane copiilor; când vezi puterea iubirii care i-a pus în genunchi pe caldarâmul rece, înghețat, rugându-se și sperând în schimbarea politicii, pentru îndepărtarea corupției materiale dar și a celei sufletești; când auzi imnul țării tale cântat de toată mulțimea și fluturând steagul țării tale? Am văzut, am simțit cum fiecare empatiza la rândul său cu Celălalt, empatia însemnând altruism, transfuzia doleanțelor și speranțelor Celuilalt, despre care voi scrie , probabil, altădată.

   Cuvântul „empatie” nu apare în Biblie, însă Scripturile fac referire în mod indirect la această calitate. Apostolul Petru i-a sfătuit pe creștini „să împărtășească aceleași sentimente, să aibă afecțiune frățească și să fie plini de o tandră compasiune” (1 Petru 3:8). Poate unii ar avea de învățat măcar la bătrânețe acest sfat.

   Să ne hrănim în continuare cu empatie și speranță! 

 

 

 Vavila Popovici – Carolina de Nord

Țara nu își uită fiii!


Premii de Excelență pentru Românii de Pretutindeni




Ioan POPESCU, Ploieşti

 

Ce-a de a II-a ediție a Galei premiilor de Excelență pentru românii din comunitățile istorice și-a desemnat câștigătorii, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Teatrul Național din București.

 

Organizat de Institutul Cultural Român (ICR), prin Direcția Români din Afara Granițelor, cu sprijinul Institutului 'Eudoxiu Hurmuzachi' pentru Românii de Pretutindeni, evenimentul a prilejuit recunoașterea contribuției unor personalități ale vieții socio-culturale din cadrul comunităților românești la păstrarea identității naționale, prin promovarea limbii și culturii române în țările de reședință.

 

Premiile au fost oferite de Institutul Cultural Român, iar patru dintre acestea de Institutul “Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni, partener al ICR în organizarea evenimentului.

 

Din Republica Moldova, au fost premiați: Maria Bulat-Săhărneanu - editorialist, autoare și realizatoarea de emisiuni la postul de radio Vocea Basarabiei; Nicolae Negru - editorialist la Ziarul Național din Chișinău și la numeroase reviste și ziare de pe cele două maluri ale Prutului, membru al Uniunii Scriitorilor din România și Republica Moldova; Artemis Bălan - vicepreședintele Asociației 'Tinerii Moldovei'; Vlad Cubreacov - jurnalist, expert în problematica minorităților românești din spațiul ex-sovietic, președintele Asociației 'Răsăritul Românesc' din Republica Moldova.

 

De asemenea, au fost premiați Svetlana Stoinov - director al Liceului 'Mihai Eminescu' din Comrat, Regiunea Autonomă Găgăuzia, și Vasile Kovaliov, fost deținut politic, originar din zona Nistrului, care a petrecut 64 de ani în cea mai cruntă regiune a Gulagului, Kolyma, ultimul basarabean supraviețuitor al lagărelor cu regim sever din Estul Extrem al Siberiei. Postul 10 TV, care difuzează producții media din cadrul proiectului Unirea TV, a primit un premiu pentru debut pe piața media din Republica Moldova, pentru promovarea valorilor românismului și spațiului informațional comun.

 

Pentru Ucraina, din sudul Basarabiei au fost premiați: Petru Șchiopu - președintele Alianțe Creștin-Democrate a Românilor din Regiunea Odesa; Maria Popesku - profesor de limba și literatura română; Tudor Iordăchescu (post-mortem) - autorul monografiei satului Hagi Curda unde există singura biserică românească ridicată de statul român.

Din regiunea Cernăuți au primit premii: Aurica Bojescu - președinte executiv al Centrului Bucovinean Independent de Cercetări Actuale și Secretar responsabil al Uniunii Interregionale “Comunitatea Românească din Ucraina”; Eugen Tovarnitschi - directorul liceului 'Mihai Eminescu' din Carapciu.

 

Din Maramureșul istoric au fost premiați: Ion Botoș - președinte al Asociației 'Dacia', promotor al românismului în regiunea Transcarpatia, partener anul trecut în proiectele derulate de ICR; Adriana Pop - directorul liceului românesc din Slatina (Solotvino); Elena Șiman - vicepreședintele Asociației “Speranța” din Slatina (Solotvino), dirijor al corului bisericii ortodoxe române 'Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril' din Slatina (Solotvino).

 

Un premiu special a primit Elena Nandriș (foto), primarul localității Mahala, din regiunea Cernăuți, strănepoata Aniței Nandriș, autoarea volumului “20 de ani în Siberia”, apărută la Editura Humanitas. “Prin cartea Aniței Nandriș, Mahalaua noastră e cunoscută pe tot globul. Cine știe ce înseamnă durere, durere de limbă, durere de grai, durere de pământul tău, durere de țară, țara ta natală! De locul unde te-ai născut! Aestea nu-s vorbe goale! Asta e prin ceea ce trecem noi. Că voi aveți. Prețuiți! Pentru că noi, ca să putem vorbi, să ne-nțelegeți ce spunem, luptăm! Doamne ajută”, a spus Elena Nandriș.

 

Din Serbia/Voivodina, au fost premiați: Daniel Magdu - vicepreședinte Comunitatea Românilor din Serbia; Ion Omoran - vicepreședinte Comunitatea Românilor din Serbia, redactor șef al revistei Cuvântul românesc.

 

Din Timoc, au fost premiați: Slavoljub Gacovic - etnograf, profesor de istorie și arheologie; Filip Paunelovici - etnograf, specialist în dansuri populare, costume, obiceiuri ale românilor din Valea Timocului; Stefan Radovanovic - artist popular, instrumentist, câștigător a numeroase premii naționale și internaționale.

 

Pentru Bulgaria, au fost premiarți: Lucica Gheorghiev - coordonator proiecte sociale, culturale și educaționale din partea Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria, principala asociației românilor din Bulgaria; Milena Petrova - lector de limba română, cultură și civilizație românească în cadrul claselor pilot cu predare în limba maternă organizate cu sprijinul statului român.

 

Din Albania, au primit premii: Josif Kruti - profesor de litere și coordonator al Școlii românești de la Divjaka și Ilia Bombaj - lider important al românilor/aromânilor din Selenița.

 

Premiații pentru Ungaria au fost: Adela Kiss - grafician, artist plastic, bursier al statului român la Academia de Artă Ioan Andreescu din Cluj-Napoca și Ștefan Oroianu - fost președinte al Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria, reputat artist plastic.

 

Comisia de jurizare a decis și acordarea unor premii onorifice, unor persoane care promovează prin activitatea domniilor lor românismul și valorile noastre comune acolo unde află: Anca Corfu - consul general al României la Cahul, Eleonora Moldovan - consul general al României noastre la Cernăuți, Roxana Iorgulescu - jurnalist RRI, Liliana Văduva - producător TVR 1, Gina Ștefan - jurnalist , preot Mihai Hau - consilier patriarhal, Patriarhia Română, Ion Varta - directorul Arhivelor de Stat de la Chișinău, Cătălin Josan - solist.

 

Premiile au fost înmânate de Constantin Codreanu, președintele Comisiei pentru românii din afara granițelor din Camera Deputaților, Mircea Druc, prim-ministru al Republicii Moldova în perioada mai 1990 - mai 1991, Michael Tița, consilier patriarhal, coordonatorul Sectorului relații bisericești, interreligioase și comunități bisericești externe din cadrul Patriarhiei Române, Nicolae Brânzea, director general adjunct al Institutului 'Eudoxiu Hurmuzachi', Cristina Lorenț, director TVR Internațional, Radu Baltasiu, directorul Direcției Români din Afara Granițelor din cadrul ICR.

 

Gala a inclus momente artistice, susținute  pro bono de artiști din România și vecinătate, colaboratori în proiecte anterioare ale ICR: Maria Gheorghiu, Veta Biriș, Vlad Miriță, Eliza Nirlu, Cătălin Josan, Cristofor Aldea Teodorovici, Ilie Caraș.

 

“Toți românii din afara țării merită atât atât atenția, cât și dragostea noastră”, a afirmat președinte al ICR, Radu Boroianu. El a pledat pentru “sădirea” în sufletele românilor de pretutindeni a “dragostei de unire sufletească”, care “trebuie să fie neapărat românitatea și românismul, dincolo de granițe, dincolo de statalități istorice sau întâmplătoare”. “E nevoie să ne simțiți alături de dumneavoastră indiferent unde v-ați afla, dincolo de păstrarea identității, dar, de multe ori și pentru recăpătarea identității”, a adăugat acesta.

 

Un scurt mesaj din partea Administrației Prezidențiale a transmis consilierul de stat la Departamentul pentru Relația cu Românii din Afara Granițelor, Sandra Pralong.

A fost păstrat un moment de reculegere în memoria omului de cultură basarabean Ion Ungureanu, ministru al culturii și cultelor din Republica Moldova (1990-1994) și deputat în primul Parlament (1990-1994).

 

La eveniment a fost prezent și ministrul pentru Românii de Pretutindeni, Andreea Păstîrnac

(Sursa:ActiveNews)

Despre SNOBISM și AROGANȚĂ

 

 

La unii, aroganța ține locul grandorii, inumanitatea pe cel al fermității, și șiretlicul pe cel al spiritului.”

– Jean de la Bruyère

 

 În 2012 scriam un eseu, inspirată de realitatea unei întâmplări a momentului, cu titlul  UȚA-UȚA CU BĂRCUȚA.

Îl transcriu acum, deoarece nu l-am mai găsit în volumele mele publicate și este bine să ne reamintim:

„Celebrul vals „Valurile Dunării” care s-a bucurat de un enorm succes la sfârșitul anilor 1800, a fost inspirat de o frumoasă poveste de dragoste petrecută în orașul Lugoj, din România. Autorul celebrei melodii care s-a cântat la deschiderea Expoziției Universale de la Paris, în anul 1899, în aranjamentul pianistului francez Emile Waldteufel, era Iosif Ivanovici, un bănățean hărăzit cu mare talent muzical, instrumentist, dirijor de coruri, fanfare și compozitor. Creația sa a însumat valsuri, cadriluri, polci, mazurci, piese de inspirație populară, marșuri militare, dar și piese pentru pian, sau pentru voce cu acompaniament de pian. Iosif Ivanovici și-a făcut un nume în lumea muzicală mai ales prin strălucitoarea compoziție „Valurile Dunării”. Datorită popularității, în epoca în care a fost creat, la sfârșitul secolului XIX, celebrul vals a fost adesea atribuit greșit lui Johann Strauss – fiul,  care compusese o altă piesă celebră – „Dunărea albastră”, lăsând în urma lui un vals nemuritor, cunoscut în toata lumea.

„Valurile Dunării” a fost publicat și în Statele Unite ale Americii, câțiva ani mai târziu. Marlene Dietrich îl cânta la pian într-un film de mare succes al anilor 1930. Câțiva ani mai târziu  piesa a apărut cu versuri adaptate în engleza „Oh, how we danced on the night we were wed!” și cu un nou nume, „The Anniversary Song”, în filmul „The Jolson Story” din 1946.

„The Anniversary Song” sau „Danube Waves” a mai apărut de-a lungul anilor pe coloana sonoră a multor filme celebre. În România „Valurile Dunării” a fost auzită pentru prima oară într-un film românesc în 1959 regizat de Liviu Ciulei, era cunoscută, în special de cei tineri care îi fredonau cuvintele: „Barca pe valuri plutește ușor/ inima –mi saltă plină de dor…”.  

Iată, am ajuns – scriam în eseul publicat în 2012 – ca în zilele noastre să vedem imagini cu reprezentanți de seama ai țării, în barca ce plutea pe ulițele unui sat, din județul Teleorman, veniți în scopul inspectării inundațiilor din acel județ. Ca-n filme! Se dădeau uța-uța cu bărcuța! Și barca împinsa de „sclavii” acestor timpuri, avându-i pe „împărați” în barcă, îi fereau de apa care le-ar fi putut intra, deh Doamne!, în cizmele noi, curate, elegante…

86 de comune inundate, 250 de persoane fără un acoperiș deasupra capului și trei vieți omenești pierdute reprezenta bilanțul celei de a doua zi a inundațiilor, eveniment care are loc, de cele mai multe ori în luna aprilie a anului, cu intensități diferite de la an la an, după cantitățile de apă căzute. Se pare ca ar fi trebuit să se fi construit un baraj, pentru evitarea acestor catastrofe. Nu s-a făcut la timpul potrivit și acum se vedeau consecințele. Despre necesitatea unor astfel de baraje s-a tot auzit în decursul anilor, dar nu s-a făcut nimic pentru evitarea catastrofelor, nu din comoditate, ci mereu din lipsa de bani. Nu s-a luat în considerare faptul că eventualele pagubele vor costa mult mai mulți bani. Ce au făcut politicienii cu promisiunile lor din timpul campaniilor electorale? Dar de ce să ne mai întrebăm, când așa cum am mai spus-o cândva, cele mai multe „gogonele” se „mănâncă” în timpul campaniilor electorale.

În zadar s-au emis avertizări de către meteorologi, pentru ploile și vântul care a suflat, în zadar ele se vor repeta! Vizitele de lucru făcute în acest mod nu încălzesc cu nimic inimile și suferințele oamenilor care și-au pierdut membri de familie sau agonisirea de-o viață sub ape. O plimbare cu barca pe valuri trasă de niște vasali, chiar dacă apa era de câțiva centimetri adâncime, a fost plăcută, se putea fredona în gând frumosul vals scris din amor… Trebuie că a fost plăcut, nu-i așa? „Barca pe valuri plutește ușor, ce-mi pasă mie de necazul lor …”. Compasiune? Să fim serioși! Spectacol grotesc!

„Tu ce faci fă/mă aicea? Aveai chef de niște inundații?”, întreba șeful. Suna cam așa: Fă, ți s-a făcut de-o inundație? „Fă” – apelativ cu care s-ar fi adresat unui ministru și ministrul probabil a fost flatat că i s-a acordat atenție în acele momente. A fost real sau nu, oricum, ne puteam aștepta de la oamenii needucați sau, cum am mai spus-o, de la copiii care zburdau cândva pe maidanul cartierelor rezidențiale, nesupravegheați de părinți și învățând unii de la alții aceste apelative lipsite de respect. „Copiii maidanezi” de ieri, investiți astăzi în funcții înalte… Fiindcă, spun, o mamă nu se poate adresa niciodată copilului său cu „fă, băiatule!”, dragostea de mamă, gingășia existând în sufletul fiecărei femei. Un limbaj șmecheresc, golănesc este destul de ușor accesibil, se întipărește ușor în memorie și iese cu greu, devenind obișnuință. Și până la urmă nu interesează atât de mult cine a spus, dacă chiar s-a spus, sau, s-ar fi putut spune, cât interesează gestul prostesc, lipsit de responsabilitate, aventurier, al organizatorului acestei aventuri și a celor invitați de a te plimba într-o barcă printre oamenii năpăstuiți, în loc să pui mâna să ajuți cu ceva…

N-a avut nimeni curajul să le spună, celor doi actori principali – prieteni la cataramă – vreo câteva vorbe pe care le meritau… Măcar să fi avut barcă cu niște vâsle, să-i fi văzut oamenii făcând ceva, dând din mâini… Dar nu! Stăteau ca niște belferi, trași de niște slugi dresate. Unde le era bunul simț?

Chiar dacă unii consideră bunul-simț a fi un atribut biologic nativ, genialul Albert Einstein (1879-1955) spunea că „Bunul simț este o colecție de prejudecăți dobândite până la vârsta de 18 ani”. Pe scurt, de aici înainte, îl ai sau nu-l ai! Și dacă nu ai dobândit bunul simț la adolescență și nu-l dovedești în relațiile cu oamenii, înseamnă că nu ai pic de înțelepciune să poți înțelege și respecta pe cei din jurul tău. Pentru apărarea propriului eu, arma ta devine bășcălia, luând totul în derâdere. Nu s-a găsit nimeni să le răstoarne barca, tot așa… în derâdere?”

 

Anii au trecut, personajele au stat uneori în semi-umbră, ca acum, personajul principal să iasă în scenă, celălalt – ceilalți așteptând să-și termine cu bine rolul, pentru a continua ei prestația. Comunismul a virusat enorm societatea românească. Vorbind despre partidul comunist român, jurnalistul Petre Iancu de la ziarul DW a diagnosticat perfect: „S-a ascuns și rebotezat, devenind formațiunea postcomunistă numită PSD. Al cărui lider ține cu orice preț să demonstreze că trecutul e departe de a fi trecut. Că el unul a rămas fidel metodelor PCR de metamorfozare prin minciună a țării”.

Snobi, aroganți! Snobii îi disprețuiesc pe inșii care nu fac parte din categoriile lor, snobii invidiază, ironizează, lucrează perfid. Snobul este în general un om incult și care nu apreciază cultura sau are cunoștințe superficiale, are în schimb școala de partid – discursul, limbajul de lemn folosit cândva sau preluat din familie –, își ascunde ignoranța prin orgoliul afișat. Snobul se împăunează, mai ridică din sprâncene…  Când iese la tribună (scenă) are puseuri de aroganță, opunându-se și pozând, destul de grotesc, în marele bărbat de stat… Snobismul vine din interior spre exterior, fiind modul în care omul se vede pe el și vede alte persoane. O formă extremă, de snobism, poate fi tulburarea de personalitate narcisistă, când subiectul este marcat de grandoare, de nevoia de admirație, când este preocupat în taină de avere, pe față de prestigiu, de putere.

Snobii își ascund interesele, mint, trișează, sunt dispuși la acumulări bezmetice de bunuri materiale. Narcisismul snobilor îi face să ajungă uneori în situații ridicole, vrând să cucerească simpatia altora prin cuvinte, lucruri sau fapte excentrice, cu convingerea că vor obține și foloasele, gloria, ba chiar se și grăbesc, deși proverbul românesc spune că „graba strică treaba”. Politicienii cred că astfel vor fi mai prețioși în ochii poporului. Putem exemplifica dorința de a plăti un milion de dolari (după informațiile din ziare) pentru o deplasare în SUA , pentru o întindere de mână, peste masă – ceea ce este și nepoliticos –, a cerși strângerea de mâini și fotografierea cu Președintele nou ales al Statelor Unite. Și-apoi, la sosirea în țară, prostia de a spune că a fost pregătită o lovitură de stat – dovadă a aroganței sau intenția de manipulare a populației, furnizând o știre falsă.

 „Iubesc snobii, spunea scriitorul american William Cuthbert Faulkner (1897-1962), fiindcă sunt nevoiți să-și irosească atâta timp pentru a fi snobi, încât le rămâne prea puțin ca să-ți mai facă rău”. Nu este chiar așa, fiindcă snobul se exteriorizează, devine arogant, iar „Aroganța este un monstru. Ea nu are simțuri, ci numai o limbă ascuțită și un deget arătător”, exprima scriitorul indonezian Toba Beta.

Aroganța are semnificația de „dominator, îngâmfat, insolent”. Unii consideră Aroganța ca fiind una dintre trăsăturile prostiei, reprezentând conștiința de sine a propriului sentiment de inferioritate – trecut oarecum în rezervă. Mai curând, cred, ascunde modul viclean al persoanei care urmărește să scape de pedeapsă, în urma comiterii unor infracțiuni și de absolvirea de pedepse a celorlalți mafioți întemnițați, fiind dintr-o dată îngrijorați de condițiile grele cu care se confruntă condamnații în închisori. Teama ascunsă și dorința persuasivă a penalilor de a scăpa de închisoare, îi determină să facă orice nelegiuiri. Și astfel se ajunge la o stare de instabilitate, din cauza acestor făpturi corupte care apără necinstea. Doar închisoarea nu este camera dintr-o stațiune de odihnă, omul este pedepsit  pentru că a furat, pentru că a comis fapte pentru care trebuie să-și ispășească pedeapsa, pentru că a tulburat societatea în care trăiește, din egoism, lăcomie, necinste.

Înțeleapta Laura Teresa Marquez consideră că „Aroganța și nerușinarea sunt rotițele de învățare a mersului pe bicicleta vieții pentru oamenii slabi care nu își pot menține echilibrul fără ele”. Oamenii aroganți vădesc o siguranță de sine, devin absurzi în acțiunilor lor, se încăpățânează să meargă înainte urmând voia pasiunii lor; dacă sunt într-un mod întrebați, trași la răspundere, se apără, utilizează șiretlicuri: „nu știu, nu sunt eu acela…, am să mă interesez”. Se opun la orice, vor locul de învingători, pozând, destul de grotesc, cum am mai spus, în mari bărbați de stat.

Aroganța este obrăznicie, impertinență, este caracteristica omului fără credință. Ea poate deveni caracteristica unei națiuni, dar majoritatea românilor sunt oameni modești, cu credință în Dumnezeu și nu se va întâmpla acest lucru. Românii nu sunt trufași, ei sunt mândri de ceea ce au fost și sunt cu adevărat. Privind din punct de vedere istoric, avem motive să ne simțim mândri că aparținem unui popor care și-a păstrat identitatea sub cele mai cumplite vremi, a dat lumii mari personalități în multe domenii. Și s-a remarcat prin bunul său simț. Și fiecare țară are dreptul să poarte steagul mândriei sale.

Să ne rugăm, fiindcă suntem creștini: „Ai milă de noi, Doamne, ai milă de noi căci suntem sătui de dispreț; ne este sătul sufletul de batjocurile celor îngâmfați, de disprețul celor trufași” (Psalmul 123:3-4).

Din păcate, aroganței nu-i poți răspunde cu eleganță, ci trebuie să cobori la nivelul persoanelor arogante pentru a le vorbi în același fel și a încerca să dezvălui parșivenia caracterelor acestor persoane lipsite de respect, a-i face să respecte în primul rând legile țării care sunt în vigoare, a le arăta ce este cinstit și drept. Dezbrăcați-le cu înțelepciune aroganța și veți vedea ce rămâne!

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

Unirea Principatelor Române

   În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fără de care nu s-ar fi putut săvârși faptele mari de mai târziu.  Ideea Unirii Moldovei și a Țării Românești, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 - 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât și pe plan internațional. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privința unirii, integrarea în granițele Moldovei a trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei – favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Țării Românești; prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ și erau alcătuite din reprezentanți ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, țărănimii clăcașe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între țăranii fruntași care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, a fost și vrânceanul Ion Roată, om cinstit și cuviincios, cum sunt mai toți țăranii români din toată țara. Desființarea hotarului de la Focșani (Vrancea) echivala cu Unirea celor două Principate și crea premisele punerii temeliei statului național unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când Domnitorul Cuza a fost oaspetele orașului Focșani, mii de oameni i-au ieșit în cale, în drumul dinspre Mărășești, pe unde Cuza venea de la Iași. Se consemnează că în cinstea Domnitorului s-au ridicat, pe șosea, pe ulițele pe unde trebuia să treacă, arcuri de triumf împodobite cu verdeață și înfășurate în pânză tricoloră; tarafuri de lăutari, cântau Hora Unirii, valuri de flori se revărsau în calea Domnitorului, care cobora din diligență. Orașul era despărțit în două de un braț al Milcovului - Focșanii Moldovei și Focșanii Munteniei -, două țări vecine și surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, a chemat la el pe cei doi soldați care făceau de strajă la hotar: un moldovean și un muntean, amintindu-le că sunt frați, și i-a pus să se îmbrățișeze. Apoi a dat poruncă ca fiecare să meargă la cazarma lui și să comunice comandanților că de azi înainte și pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, la Focșani. Însoțit de mai marii orașului și de mulțimea de oameni, Cuza a mers până în centru, la Podul de Piatră, unde au dansat cu toții Hora Unirii.

   Poetul focșănean Dimitrie Dăscălescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasă”, așa cum a rămas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedește/ Că-n sfârșit s-a deșteptat,/ Și că-n faptă vrednicește/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Deoarece în textul Convenției nu se stipula că domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească.

   Adunarea electivă a Țării Românești era dominată de conservatori, care dețineau majoritatea mandatelor. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și a țăranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească să proclame ca ales pe alesul Moldovei". Așa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, această alegere fiind acceptată în unanimitate. Era un pas important către definitivarea Unirii Principatelor Române, înfăptuirii statului național român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, alegerea ca domn al Țării Românești a lui Alexandru Ioan Cuza și-a găsit confirmarea deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului națiunii în capitala munteană. A urmat recunoașterea internațională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris. Situația creată în cele două Principate a determinat cele două Conferințe internaționale de la Paris, în același an. La cea de a doua Conferință, sub presiunea evenimentelor internaționale – războiul dintre Franța și Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale să înceapă – marile puteri europene au fost oarecum nevoite să accepte unirea înfăptuită de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoașterea sa fiind limitată numai pe durata vieții acestuia.

     Născut la 20 martie 1820 în Moldova, a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România, la 5 ianuarie 1859 – ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii de către puterea suzerană și puterile garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Romane pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.

   După realizarea Unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreună cu colaboratorul său cel mai apropiat, ministru și apoi prim-ministru Mihail Kogălniceanu, au inițiat importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânăstirești (1863), reforma agrară (1864) și reforma învățământului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării. Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au consolidat actul de la 1859.

   În anul 1866, a fost obligat să abdice; o coaliție a partidelor vremii, denumită și „Monstruoasa coaliție” a hotărât aceasta din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor să abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, s-a arătat dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin).

     A fost exilat și a trăit la Viena și Florența. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în țară și înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (județul Iași), apoi înhumat la Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

        Eminescu la cei douăzeci de ani ai săi, deci în 1870, aflându-se la Viena, împreună cu o delegație de studenți l-au vizitat de Anul Nou pe Cuza care trăia în exil la Viena în acel moment, pentru a-i demonstra astfel „solidaritatea, atașamentul ideologic și admirația". Poziția adoptată de Mihai Eminescu față de Cuza l-a determinat pe marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc să afirme: „Cultul lui Eminescu pentru Alexandru Ioan Cuza se explică prin importanța ce-o acordă reformelor sale, realizate într-un timp scurt și fără sprijin dinafară" și prin faptul că poetul era necruțător cu participanții la complotul detronării.

     Hora Unirii are o semnificație sfântă pentru noi românii. Hora este un dans popular cunoscut în Balcani, în România. Pentru cine nu știe, hora se dansează pe muzică cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii ținându-se de mână, făcând trei pași înainte și unul înapoi. Se dansează la aniversări, diferite festivaluri și în spațiile rurale; tradiția la noi, la români era, ca în fiecare sfârșit de săptămână, țăranii din sate să se îmbrace în costume naționale și să danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.

   Să amintim că „Hora Unirii”, poezia scrisă de Vasile Alecsandri, a fost publicată pentru prima dată în 1856, în revista Steaua a lui Mihail Kogălniceanu, că muzica a fost compusă de Alexandru Flechtenmacher și că în ziua de 24 ianuarie când s-au unit Moldova cu Țara Românească, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat și s-a cântat această Horă a Unirii.

     Ion Creangă a descris frumos pledoaria pentru unire, într-un dialog: „…Și Roată se duce și vrea să ridice bolovanul, dar nu poate. – Ia, du-te și dumneata moș Vasile, și dumneata… În sfârșit, se duc ei vreo trei-patru țărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe umeri și-l aduc lângă boier. – Ei, oameni buni, vedeți? S-a dus moș Ion și n-a putut face treaba singur; dar când v-ați mai dus câțiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu ușurință, greutatea n-a mai fost aceeași. Povestea cântecului: Unde-i unul nu-i putere,/ La nevoi și la durere;/ Unde-s mulți puterea crește/ Și dușmanul nu sporește. Așa și cu Unirea, oameni buni…”

HORA UNIRII:  Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română,/ Să-nvârtim hora frăției/ Pe pământul României!/ Iarba rea din holde piară!/ Piară dușmănia-n țară!/ Între noi să nu mai fie/ Decât flori și omenie!/ Măi muntene, măi vecine,/ Vină să te prinzi cu mine/ Și la viață cu unire,/ Și la moarte cu-nfrățire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi și la durere;/ Unde-s doi, puterea crește,/ Și dușmanul nu sporește!/ Amândoi suntem de-o mamă,/ De-o făptură și de-o samă,/ Ca doi brazi într-o tulpină,/ Ca doi ochi într-o lumină./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soartă-n lume,/ Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Și să vadă sfântul soare,/ Într-o zi de sărbătoare,/ Hora noastră cea frățească/ Pe câmpia românească!

   Această zi de 24 ianuarie ar trebui să aibă sfințenia ei, liniștea și pacea ei, poporul să fie fericit, unit „în cuget și simțire”. Dar iată, cu două zile înainte de această zi sfântă, oamenii au ieșit în stradă în capitală și în alte multe orașe ale țării,  majoritatea tineri, cu dreptul lor de a-și construi o viață demnă –  corectă și cinstită –, români care au dat dovadă de verticalitate și demnitate, curajul de a-și manifesta indignarea față de o lege, cea a grațierii și de modificare a Codurilor Penale, pregătită de Guvern, având în fruntea partidului conducător un om vanitos, ale cărui idei fanteziste destabilizează țara, divizează poporul. Ieșirea în stradă a fost un gest democratic al tineretului, fiindcă viitorul este al tineretului. Și în mijlocul lor și-a făcut apariția Președintele Țării spunând: „Am venit aici, în Piața Universității, asemeni miilor de români, ca să-mi arăt indignarea că o gașcă de oameni politici vrea să schimbe legislația, vrea să schimbe statul de drept. Sunt zeci de politicieni cu probleme penale. Este inadmisibil". Mă întreb: În această atmosferă tulbure, periculoasă chiar în cazul unei confruntări ale celor două tabere, când nu interesează sărbătorirea zilei de 24 ianuarie, se mai poate totuși încinge o horă a Unirii? Horă pe care o interzisese regimul comunist… Se poate!, dacă în inimile oamenilor emoția și-ar schimba sensul și ura din sufletele celor ajunși la putere să ia direcția înțelegerii, cedării orgoliului, încăpățânării („Nu-mi iau cuvintele înapoi!”, și „Asigur românii că nu-i voi permite șefului statului să răstoarne ordinea constituțională”). Un pas înapoi va putea fi făcut? Dar, se va putea renunța la interesele ascunse?

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Al.I.Cuza, omagiat la Florența

Ioan POPESCU


Cu ocazia aniversării a 158 de ani de la Mica Unire, Asociaţia Culturală Alter.NATIVA vă invită să luați parte la evenimentul Alexandru Ioan Cuza, la Florența, dedicat figurii domnitorului român și relației sale cu orașul italian.


Evenimentul, consemnat de gazetaromaneasca.com, va avea loc la 28 ianuarie 2017, la Salone Brunelleschi, Palagio di Parte Guelfa, Florenţa, începând cu ora 10.00. Manifestarea se va deschide cu o ceremonie oficială şi va continua cu o conferință pe teme istorice care va aduce în atenția publicului și proiectul de documentare a şederii domnitorului român in acest oraș. Proiectul vizează realizarea şi amplasarea plăcii comemorative dedicată domnitorului Alexandru Ioan Cuza la ultima sa reşedinţă din Florenţa.


Evenimentul este organizat sub patronajul Consulatului General al României la Bologna, in colaborare cu Primăria Florenţa și cu sprijinul Protopopiatului Ortodox Român Toscana.


Luând calea exilului, Alexandru Ioan Cuza se va stabili la Viena, după care, va decide să se mute în Italia, la Florenţa. În data de 26 septembrie 1870, Cuza va cumpăra o clădire lângă Porta Romana, ce se afla la intersecţia străzilor Colli Imperiali (azi, Niccolò Macchiavelli) şi Poggio Imperiale.


De-a lungul celor doi ani şi jumătate la Florenţa, Cuza rămâne în contact cu diferite personalităţi politice româneşti, precum Costache Negri, Mihail Jora sau Vasile Alecsandri. Legăturile lui Cuza cu autorităţile locale au fost strâns legate încă din primele zile. Ţinând cont că Florenţa a fost capitala Italiei în perioada 1865-1870, Cuza obişnuia să se întâlnească cu Victor Emanuel de Savoia, fapt consemnat până la data de 1 iulie 1871, când curtea regală se va transfera la Palazzo del Quirinale la Roma.


La sfârşitul anului 1872 starea sănătăţii domnitorului se va agrava şi în data de 27 decembrie îşi va face testamentul. Abia în primele zile ale lunii mai 1873, când starea sănătăţii îi va permite, Cuza va pleca, luând calea Nordului, pentru a ajunge la Heidelberg unde dorea ca fiii săi să fie educaţi. Această călătorie s-a dovedit a fi fatală. Ajuns la Hotelul Europa din Heidelberg, la numai trei zile, Alexandru Ioan Cuza va muri.


În noaptea de 15 mai 1873, Cuza s-a stins din viaţă, printre străini, în vârstă de 53 de ani, după şapte ani de exil. Abia după aproape două săptămâni, trupul său îmbălsămat a fost adus în ţară, la Ruginoasa. Pe 29 mai a fost înmormântat, în prezenţa a zeci de mii de oameni, care au venit de pretutindeni, îndeosebi ţărani, dar şi alte categorii sociale, studenţi, elevi.


Omagii aduse marelui domnitor vor avea loc si la Ploiești, respectiv la CN Al.I. Cuza și Muzeul Judetean de istorie, inclusiv la Gorgota, la impresionanta statuie a lui Cuza, ridicată aici în anul 2015 (in foto).

 

ANIVERSAREA   CENACLULUI  ROMÂNESC “MIRCEA ELIADE” DIN DENVER, COLORADO


  Abia s-au stins acordurile Periniței cu care s-a încheiat elegantul revelion organizat în sala socială a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” de lângă capitala statului Colorado al Americii, că forfota pregătirilor anunța în 8 ianuarie  2017 prima reuniune culturală a Cenaclului “Mircea Eliade” în noul an.  Ing. dr. Răzvan Sîrghie a pregătit o prezentare în power point a activității Cenaclului, acum când tocmai se împlinesc cinci ani de când profesorii Sebastian Doreanu și Simona Sîrghie, împreună  cu preotul Ioan Bogdan,  au pus bazele noii structuri culturale din dorința de a întreține interesul pentru literatura, istoria și, în general,  pentru  cultura și arta noastră națională. Așa cum anunța afișul manifestării, invitatul special era doamna  conf. univ. dr. Anca Sîrghie, sosită de la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu și care tocmai povestea cu încântare cât de frumoase au fost Sfintele Sărbători de Iarnă în această comunitate a conaționalilor noștri, care, vestimentați în costume naționale, timp de câteva zile, au trecut  cu colindul pe la casele celor dornici să-i primească, așa cum cere tradiția. Fără precedent a fost și spectacolul artistic al copiilor de la Școala duminicală în ziua de Crăciun când doamnele  Bianca Bogdan, Lavinia Ball, Simona Sîrghie și Geta Popa au pregătit în detaliu  sceneta susținută de vreo 30 de copii, actanți cărora Moș Crăciun le-a adus daruri desfătate.

     Tot de la Școala duminicală la primul cenaclu al noului an copiii Sabrina Miklos, Paula Maxim și Daniel Bogdan au recitat versuri din poeziile lui Mihai Eminescu, spre emoția asistenței. Tema conferinței anunțate a fost “Mihai Eminescu și “fratele lui mai mic”, Lucian Blaga”, titlu care a stârnit curiozitatea participanților prin ineditul ideii, după cum remarcase directorul Sebastian Doreanu, dând cuvântul oaspetelui sibian. Anca Sîrghie a atribuit sintagma “fratele mai mic”, Lucian Blaga, tocmai poetului de la Lancrăm, care atunci când era întrebat de prieteni de ce nu se consideră o personalitate mai valoroasă decât Mihai Eminescu, pentru că a creat un sistem filosofic bine structurat, este cel mai mare dramaturg expresionist al culturii române și a publicat numeroase cicluri de poezie, el răspundea imperturbabil că se socotește nu altceva, ci doar “fratele mai mic al lui Eminescu”.

  Conferențiarul a precizat că între Eminescu și Blaga, cei doi poeți-filosofi, există niște apropieri de biografie artistică, de la copilăria rustică la paradigma germană a formării lor și atracția  pentru mitul autohton, cronotopul eminescian fiind Dacia, iar Blaga pivotând pe conceptul de “țară”. După ce au debutat amândoi la vârsta de 15 ani, atât Eminescu cât și Blaga au întocmit câte o culegere de folclor pentru uz personal, semn al înțelegerii  tezaurului de frumuseți pe care îl cuprinde lirica populară.

Admirația  mai tânărului Blaga față de personalitatea lui Eminescu nu s-a manifestat ca o atitudine abstractă de prețuire. Dimpotrivă! Putem afirma că nimic nu a lipsit din arsenalul blagian al admirației față de “fratele său mai mare” în ale poeziei românești, Mihai Eminescu, pe care l-a editat, l-a tradus în limba germană, gest artistic pentru care în 1935 i se oferă Premiul Hamangiu din partea Academiei Române. Blaga l-a apărat polemic pe Eminescu împotriva primului  denigrator, Alexandru Grama de la Blaj, așa cum în timp nu au făcut decât Șerban Cioculescu și D.R.Popescu. Nu mai puțin, Blaga l-a apreciat pe Poetul-Luceafăr în studiile sale, ca și la date calendaristice sărbătorești ori în discursuri solemne. Atunci când răspunde  la discursul  de recepție al lui N. Crainic primit în Academia Română în 22 mai 1941, Blaga apreciază că “legăturile gândirismului, zic, cu  trecutul, se trag de la marele copac: Eminescu”.Tot în acel discurs revine asupra ideii, trimițând la versul “povești și doine, ghicitori, eresuri”. Este o dovadă că Lucian Blaga îl purta pe Eminescu în suflet, ca permanent reper. În concluzia conferențiarei sibiene, Lucian Blaga a adus o contribuție substantială la susținerea lui Eminescu, apărat cu instrumentele fabulei-pamflet și promovat într-o diversitate impresionantă de forme, cum prea puțini dintre urmașii lui au făcut-o.

    Intrând pe un teren al speculației ideatice, Anca Sîrghie a apreciat că succesiunea Eminescu-Blaga și continuitatea lor era una legică. Dacă finalul secolului al XIX-lea este așezat sub strălucitul triumf eminescian, atunci Blaga va strălumineze anul 1919 cu dublul lui debut, cel poetic cu Poemele luminii și ca filosof cu  aforismele intitulate Pietre pentru templul meu, admirabil primit de presa culturală a momentului, care vede în el un tânăr ardelean care “înalță brațe de energie spre tainele lumii”.

     Eminescu și Blaga au fost doi excepționali creatori de limbă românească, tocmai pentru că au înțeles importanța ei. Despre această zestre încredințată de înaintași, respectiv de poeții “ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, Eminescu va aprecia că ea este ”măsurariul civilizației unui popor”, socotind că “Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“, ea dezvoltând cugetarea neamului care o vorbește. La rându-i, L. Blaga  definea limba drept ”întâiul  mare poem al unui popor.“ Plămădind-o, fiecare dintre cei doi poeți a zămislit universul lui liric inconfundabil, pentru că ei au fost înzestrați cu o vocație creatoare, au avut sensibilitate la misterul cosmic, la esențele de adevăr ale mitului, iar saltul pe care l-au marcat, glisând de la sensul propriu la cel figurat, metaforic, al cuvântului românesc, susține revoluția  la care au supus ei graiul strămoșesc. De acolo de unde îşi trimite razele spre noi, românii de pe diferite meridiane ale Terrei la început de secol XXI, Eminescu ne priveşte îngăduitor, ştiind că versul său ne poate oblădui rănile sufletului, ne este imbold în luptele cotidiene, iar cuvântul său de publicist al secolului al XIX-lea este şi astăzi mai actual ca niciodată. Călin Georgescu, director executiv ONU, într-un interviu recent nu ezită să-l considere pe Eminescu “ cel mai mare om politic al națiunii române.”

     Dacă întoarcem faţa de la marele Emin, avem numai de pierdut, pentru că ne vom lipsi de o pildă sublimă, cea mai înaltă în slovă românească,  de  a trăi pentru un ideal  de nobilă demnitate. Aşa  este admiraţia pentru natura izvoarelor  și a lacurilor cu nuferi din Povestea codrului, Lacul, Freamăt de codru  şi a malului de mare din Mai am un singur dor. Eminescu a pictat în cuvânt poezia  codrilor de aramă în Călin-file de poveste şi a cerului cu luna-regină și cu  luceferi din elegia Melancolie, alături de iubirea ca “floare albastră”, înţeleasă în complexa ei accepţie de  “dulce durere”. Nimeni nu ne-a apropiat ca Eminescu  de patria identificată cu limba “ca un fagure de miere” şi nu  a cultivat în conştiinţele celor tineri  admiraţia pentru un trecut dramatic, în care el vedea înaintând “falnic armia română” în înfruntările cu cotropitorii de veacuri din Scrisoarea III. Lecţia existenţială a versului eminescian  din Scrisoarea I și din Luceafărul te îndeamnă şi astăzi  să rămâi  “privitor ca la teatru”  din Glossă în faţa degringoladei  groteşti a politicului şi să trăieşti având în faţă “de-a pururi  ziua cea de azi”, care este în orice timp  şi indiferent de generaţie  pivotul tuturor împlinirilor tale.

    În mod cert, posteritatea a așezat altfel valoric pe cei doi creatori de geniu, căci ceea ce a însemnat Mihai Eminescu pentru lirica românească a secolului al XIX-lea, va fi Lucian Blaga pentru secolul XX. Ca două entități distincte și creatori singulari care au ridicat prin forță metaforică spiritualitatea românească la nivelul valorilor universale, ei au avut clare apropieri elective, iar “frate mai mic” a fost Lucian Blaga numai ca așezare calendaristică. Ei s-au născut poeți, cultura fiind mediul lor de viață. Despre Eminescu, G. Călinescu afirma că este ”cel mai cult dintre poeții noștri, cu cea mai ridicată putere de folosire (creatoare) a tuturor factorilor de cultură.” Ei au provocat o revoluție metaforică, făcând posibilă, prin deschiderea creată, evoluția ulterioară a lirismului românesc. În marea trecere spre eternitate, romanticul Eminescu, acel “fulger neîntrerupt“luminând “calea timpilor ce vin”  și expresionistul Blaga, căutătorul de „stele-n apă”, stau cu cinste alături, frați legitimi ai aceleiași mame, marea Poezie.

    După o conferință densă ca documentare, susținută de 25 note bibliografice, conferință ascultată cu o atenție încordată și aplaudată de asistență, a venit momentul recitalului interactiv, care a pus în lumină preferințele membrilor cenaclului pentru versurile celor doi poeți. S-a cântat Sara pe deal cu întreaga asistență, s-au recitat versuri din memorie, căci doamna profesoară Elena Vasiliu știe și la vârsta înaintată pe care a împlinit-o, chiar trăind departe de țară, textul poeziei “Veniți după mine, tovarăși” de L.Blaga, poezie pe care a și interpretat-o pentru a atrage atenția participanților asupra frumuseții ei. Participanții de toate vârstele au citit versurile lor preferate, vârstnicii dovedind o pasiune ce pare că nu s-a clintit întreaga lor viață pentru poeziile eminesciene, care le pot alina și astăzi nostalgiile și neliniștile. Recitalul de poezie a fost susținut de Georgeta Popa,  Natalia Maxim, Pr. Ioan Bogdan,Monica Doreanu, Simona Sîrghie și Patricia Bratulescu. 

    Domnul Mircea Fotino și-a amintit răstimpul celor aproape cinci decenii, când el cu soția erau singurii români din Denver și se bucură să vadă ce oază de cultură s-a creat în ultimii 5 ani prin activitatea cenaclului, la care sunt invitați scriitori locali sau sosiți din țară. Directorul Cenaclului, Sebastian Doreanu, intervenind ca mare iubitor și cititor împătimit de carte, a ținut să menționeze că Anca Sîrghie, căreia i se datorește ideea înființării acestui cenaclu,  a lansat în cei 5 ani volume foarte interesante, ca Aurel Cioran, fratele fiului risipitor și Dăltuiri,  de Radu Stanca, ambele îngrijite ca ediții împreună cu Marin Diaconu și publicate în 2012. Au urmat  cele două volume intitulate “Radu Stanca. Profil spiritual”, editate în aceeași colaborare după 3 ani, iar în 2016 Anca Sîrghie a semnat noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”. Cenaclul se mândrește cu faptul că a găzduit toate aceste lansări.

   Autoarea însăși a luat cuvântul spre a explica de ce primele lansări ale cărților ei recente s-au făcut la Cenaclul Românesc “Mircea Eliade “ din Denver și nu în țară, cum ar fi fost firesc. Efortul repetatelor corecturi ale unei noi cărți, suprapus peste examene cu studenții de la facultate și  cu scoaterea revistei  academice“Lumina slovei scrise”, ajunsă în prezent la al XVIII-lea volum, unde este singurul redactor ( “one man show“, cum spunea Nicu Băciuț despre revista lui scoasă la Tg. Mureș în aceleași condiții) făceau ca editorul să-i aducă prima tranșă exact în preziua plecării spre Denver. Bucuria de a vedea noua carte a determinat-o pe Anca Sîrghie, de fiecare dată, să accepte ca lansarea să înceapă tocmai la Munții Stâncoși, nu acasă, la Sibiu. Cea mai mare surpriză s-a produs tocmai în primăvara trecută, când Anca Sîrghie se afla în America, dar a aflat că “Lucian Blaga și ultima lui muză”, apărută în 2015, obținuse Premiul “Octavian Goga” la filiala sibiană a Uniunii Scriitorilor din România, ceremonie la care autoarea nu a avut cum să participe. Din păcate!

    Florina Opran și-a amintit cum a lansat cartea ei memorialistică Sub cortina de fier și după căderea ei, iar acum a evocat anii ei de carieră biblioteconomică la București, când a contribuit la stucturarea unor volume ale ediției de “Opere” ale lui Mihai Eminescu.

În calitatea ei de director al Cenaclului, profesoara Simona Sîrghie  a amintit alte evenimente importante din cei 5 ani de activitate aniversați, ea referindu-se la cele susținute de autori ca pr. Aurel  cu cărți teologice, Horia Ion Groza cu,“Ochiul diasporei”-eseuri, Cătălin Pavel - Operation "Purple Four" sau Mircea Hortensiu Tomuș, care a prezentat într-o reuniune cartea“Printre tristeți și bucurii”, apărută în 2013, „Călător prin amintiri”, ajuns la al 3-lea volum, „Idei , Dezbateri, idealuri”, după ce vol. 2 s-a intitulat „Locuri, oameni, frământări”, 2015. Cu emoție au fost menționate și numele unor soliști vocali, cum a fost  tenorul Costel Busuioc, invitat recent la Cenaclu, unde a dat un recital de neuitat. Demne de apreciere au fost și reuniunile tip șezătoare sau cele dedicate fiecărui anotimp ilustrat în poezie și pictură. Observând că la reuniunile Cenaclului nu participă decât o mică parte a membrilor comunității, anume cei care iubesc cultura, cei ce înțeleg rostul lecturii, așadar, cei mai cultivați, parcă mereu aceiași, doamna Simona Sîrghie a ținut să citeze opinia lui Nicolae Manolescu despre rostul lecturii:“La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.” Există în comunitatea românilor de la Denver chiar absolvente de filologie, care declară că, fiind nevoite să activeze într-un domeniu practic, cum este cofetăria, nu mai sunt în stare să se apropie de o carte, oricât ar fi ea de interesantă. În realitate, este o problemă de filozofie personală și de rigoare a distribuirii timpului, căci hrana spiritului este la fel de necesară ca și cea biologică, iar pierderile pe care le înregistrezi astăzi, sub apăsarea ignoranței și inerțiilor de tot felul, se recuperează extrem de greu în viitor și se resimt la generațiile de tineri, care nu au în familie un model de preocupare intelectuală.

 

    Luând cuvântul pentru final, universitara de la Sibiu a simțit nevoia să atragă atenția asupra importanței pe care trebuie să o dea colectivitatea românilor de la Denver copiilor, generația de mâine, exemplificarea ei plecând de la cuvintele adresate în aprilie 1986 de filozoful Constantin Noica liceenilor cu care dialoga:”Lumea oamenilor se împarte în două: în subiecte umane și obiecte umane. Sunteți la vârsta la care trebuie să vă hotărâți să încercați să ajungeți subiecte umane. Dacă vreți să rămâneți obiecte umane n-aveți decât. Vă folosește realitatea într-un fel sau altul…Astăzi, tineretul de pretutindeni nu mai este valabil prin ceea ce este, ci prin ceea ce știe (s.n.) Merită să încercați. Este vârsta la care încercarea trebuie făcută.“ Anca Sîrghie a sfătuit părinții să valorifice aptitudinile și talentele copiilor lor, cărora să le asigure o  bază culturală temeinică, astfel ca să nu pățească rușinea unor studenți la Universitatea Harvard, care, oricât ar fi de inteligenți, nu știu prin ce se desparte America de Europa. În încheiere, dânsa a mulțumit profesorului Doreanu pentru semnalarea revistei “Buletinul Bibliotecii Române. Studii și documente române”, care apare într-o nouă serie la Freiburg în Germania, unde comunitatea conaționalilor noștri este puternică. Iată o altă parte a diasporei române care are inițiative importante, ce merită cunoscute.  

   În tot răstimpul celor două ceasuri, cât a durat emoționanta reuniune aniversară, pe ecranul sălii sociale s-au proiectat imagini ilustrative, care au susținut trăirea participanților, încântați să rememoreze atâtea momente de curată trăire românească și de necesară îmbogățire spirituală din cei 5 ani de activitate culturală la Denver.


DANA ANADAN 


Poza - Anca Sîrghie conferențiind.


În Basarabia, pe Drumul Vinului


(Turismul vinicol, șansa Moldovei de a intra în UE)


Cramele Mileștii Mici, în Cartea Recordurilor În condițiile când societatea moldovenească este bulversată, alternând între Vest și Est – cum dorește mai ales noul președinte, rusofonul Dodon – economia Republicii, bazată pe producția de vinuri, pare a fi una dintre șansele de acces în Europa. Cramele Cricova sau Mileștii Mici sunt deja cele mai cunoscute pentru colecțiile de vinuri și calitatea acestora.


Cea mai mare colecție de vinuri din lume, cu peste 1,5 milioane de sticle, înscrisă în Cartea Guinness în 2005 este din Republica Moldova. Denumită „Colecția de Aur”, aceasta este stocată la o adîncime de peste 80 metri, în ”caze” de tip gotic, în galeriile subterane Mileștii Mici. Cel mai vechi vin din colecție este din 1969, la colecție fiind adăugate în fiecare an mii de sticle de vinuri fine, albe și roșii, seci și de desert. Maturarea vinurilor beneficiază de microclimatul ideal al beciurilor, la o temperatură și umiditate constantă.


Vinurile păstrate în ”Colecția de aur” sunt exportate în zeci de state, cum ar fi: Japonia, China, Taiwan, Olanda, Cipru, Danemarca, Finlanda, Malaysia etc.


Galerii subterane în calcar au o lungime totală de peste 200 kilometri și o adâncime de până la 80 de metri. La suprafață, complexul Mileștii Mici are o înfățișare în stilul vechilor cetăți feudale ale Moldovei, iar beciurile grandioase cuprind 55 km de galerii în care se desfășoară procese tehnologice de producție și altele zeci în care se maturează vinul în butoaie și în sticle.


De regulă, vizitele în galerii se fac cu mașina, bicicleta, pe străzi cu denumiri de vinuri, dar și pe jos, cu respectarea regulilor de circulație.


Tot aici sunt amenajate săli pentru degustare, răcoroase în timpul torid al verii și emanând căldura șemineului în perioada geroasă a anului. Cele trei elemente care stau la baza construcției arhitecturale sunt: piatra-apa-focul, toate apropiate culturii noastre.


Beciurile Mileștii Mici, situate la 10 km de capitala Chisinău, sunt vizitate de zeci de mii de turiști anual, fiind o carte de vizită a Moldovei.


Orașul subteran Cricova Devenit emblemă a vinificației Moldovei, și declarat prin lege patrimoniu cultural-național,orașul vinicol subteran Cricova dispune de galerii ce se întind pe 70 km, cu străzi numite simbolic: Dionis, Feteasca, Cabernet-Sauvignon etc.


 Situate la 11 km de capitala Chișinău, subteranele din var natural, aflate la o adâncime de 35-80 m, găzduiesc peste 30 milioane litri de vin, la o temperatură constantă de 12-14 ˚C și umiditatea de +97-98%.


Fondat în 1952, combinatul ”Cricova” este cel mai mare producător de vinuri spumante conform metodei tradiționale din Moldova, maturarea vinului fiind integral petrecută în beciurile subterane. La Cricova se păstrează ”Vinoteca națională”, o colecție remarcabilă de vinuri legendare, atît locale, dar și străine, provenind din colecția de vinuri a lui Goering, printre care renumitele vinuri Moselle, Bourgogne, Bordeaux, Porto. Cel mai vechi vin al colecției, și unicul vin de acest tip din lume, este vinul ”Ierusalim de Paște”, produs într-un singur loc, în 1902.


Beciurile Cricova sunt o atracție pentru miile de turiști, dar și pentru personalități notorii, politicieni, lideri de opinie și oameni celebri din întreaga lume, de-a lungul timpului fiind vizitată de numeroși șefi de state sau de guverne, precum Angela Merkel, John Kerry ș.a. Aici a venit într-o vizită și cosmonautul rus Iuri Gagarin, care ar fi părăsit cramele abia a doua zi!


 Alte galerii


Majoritatea vinăriilor dispun de beciuri proprii, construite în mod tradițional. Unele din aceste beciuri poartă legendele Vinului Moldovei:


Vinăria Purcari – dispune de beciuri construite la sfârșitul sec. XIX, în stil de conac, unde temperatura și umiditatea este constantă. Vinoteca Purcari conține vinurile cele mai reușite, prețul cărora începe de la 100 dolari sticla. Cel mai vechi vin din colecție este din 1951. În beciuri sunt plasate la maturare vinurile în butoaiele de stejar și sticlele de vin înainte de a fi plasate pe piață.


Pivnițele Brănești – la o adâncime de 60 metri, în crestele pietroase ale complexului turistic Orheiul Vechi, pivnițele se întind pe aprox.58 km.


Chateau Cojușna- dispune de galerii subterane în stil medieval, cu străduțe mici completate pînă la refuz de vinuri de colecție, în special vinuri licoroase, dar și cu vinuri aflate la maturare.

Chateau Vartely – o vinărie modernă, care însă are un beci de toată frumusețea, construit conform tradițiilor autohtone.

Beciul tradițional


Tradiția moldovenească spune că fiecare gospodar trebuie să aibă un beci, iar în el să îți păstreze vinul făcut de el. Fiind o națiune cu origini patriarhale, pentru moldoveni casa face parte din monumente de valoare general umană. Iar casa moldoveanului are două elemente esențiale: ”casa mare” – camera unde se primesc oaspeții și beciul, unde sunt păstrate merindele și vinul.

Beciurile țăranilor sunt tradițional săpate la o adâncime de 5-7 metri, sub sau lîngă casă, cu 10-15 trepte, având pereții vopsiți cu var alb.


Ioan POPESCU


Elevi și profesori ploieșteni, invitați la Academia Română

Ioan POPESCU


La invitatia acad. Eugen Simion, presedintele sectiei de Filologie si literatura din cadrul Academiei Romane, reprezentanti ai Primariei Ploiesti, precum si elevi olimpici si profesori de la unitatile de invatamant din Ploiesti au participat ieri, 15 ianuarie, la sesiunea omagiala pe care cel mai inalt for de stiinta si arta din Romania au organizat-o  cu prilejul Zilei Culturii Nationale si aniversarii a 167 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu.

 O manifestare de cea mai inalta tinuta, care a innobllat sufletul fiecarui participant. Tema din acest an, aceea a identitatii nationale, a descoperit auditoriului cele mai interesante si elevate discursuri rostite, fara emfaza, insa cu o puternica incarcatura emotionala, de la tribuna din Aula Mare a Academiei.

 
După cuvantul de deschidere, rostit de catre Ionel Valentin Vlad - presedintele Academiei, au urmat  mesajele presedintelui Romaniei, Klaus Iohanis, al Preaferitului Parinte Patriarh Daniel, precum si al Monseniorului Ioan Robu, arhiepiscop si mitropolit romano-catolic de București.

Ioan Vulpescu - ministrul Culturii si, de anul acesta, al Identitatii Nationale, Pavel Nastase - ministrul Educatiei, Nationale, vicepresedintii Academiei -Bogdan Simionescu si Victor Spinei, istoricul de arta Razvan Theodorescu, scriitorii Nicolae Breban si Mihai Cimpoi, Ioan Aurel Pop, rectorul Universitatii Babes Bolyai din Cluj, acad. Mircea Martin si Sabina Ispas - directorul Institutului de Etnografie si Folclor au fost cei care, prin discursurile care au avut ca tema centrala identitatea noastra nationala, au oferit auditoriului un adevarat regal. Toate, insa, in acordul diapazonului academicianulului Eugen Simion, prezent si el, cu un discurs care a electrizat intreaga asistenta.

Sfatul Țării 2, în acțiune  

Ioan POPESCU


Din presa online basarabeană aflu că, pe data de 11 ianuarie a.c., a avut loc prima ședință a Sfatului Țării 2 din acest an (la înființarea căruia, acum um un an, am avut onoarea să fiu prezent la Chișinău), unde s-a pus la punct planul de acțiuni pentru anul 2017. Ce vor face unioniștii - în ciuda președintelui moldovean Igor Dodon, care a declarat că va interzice unionismul - urmăriți mai jos.


Pe ordinea de zi au fost puse în discuție următoarele subiecte:

 

  • Înregistrarea oficială a Sfatului Țării la Ministerul Justiției;
  • Planul de acțiuni pentru anul 2017;
  • Necesitatea accesării de fonduri și proiecte.


Unioniștii au hotărât că este imperios necesară înregistrarea Sfatului Țării la Ministerul Justiției, pentru a conferi entității seriozitate și profesionalism. Respectiv, departamentul juridic va întreprinde toate demersurile necesare pentru a înregistra oficial organizația unionistă. În același timp, reprezentanții unioniștilor au hotărât să adopte o cotizație lunară de 100 de lei, pentru a asigura o stabilitate financiară tuturor activităților. Mai mult, unioniștii apelează la persoanele care doresc să contribuie la cauza unirii pentru a face donații.

 

În calitate de membru a fost invitat, pentru prima oară, și Vlad Bilețchi, președintele asociației unioniste ODIP - „Onoare, Demnitate și Patrie”, care a venit cu un plan de activități, menit să aducă un suflu nou și să readucă la viață proiectul Sfatul Țării 2. În același timp, s-a discutat despre includerea și a altor personalități în calitate de membri ai Sfatul Țării, precum preotul Ioan Ciuntu de la Biserica Sfânta Teodora de la Sihla. 


Pentru anul 2017, a fost întocmit un calendar al activităților pentru fiecare lună, care include marșuri, manifestații stradale, flashmoburi, evenimente culturale etc.


 Prima acțiune din acest an va avea loc pe data de 15 ianuarie, când unioniștii vor aduce un omagiu poetului național, Mihai Eminescu

SECRETUL SUCCESULUI: DORINȚA BINELUI ȘI VOINȚA

„Cea mai mare glorie nu o dobândești atunci când nu ești doborât niciodată,

ci atunci când te ridici după ce ai căzut.”

 – Confucius

 

   Să vrei să trăiești! Să vrei să treci peste toate greutățile avute. Să vrei să te salvezi, ca și cum ai fi în largul unei mări, te-ar cuprinde un cârcel la picior, ai simți că nu mai poți înota… Realizezi că ești departe de mal și totuși vrei să te salvezi. Realizezi că nu ai colac de salvare. Dar știi că îți poți întoarce trupul, să poți pluti sperând să-ți treacă cârcelul. Plutești și îți mai amintești că viața îți este dăruită de Dumnezeu și că trebuie să încerci s-o trăiești până la capăt, să te salvezi. O fi acesta capătul? – te întrebi fugitiv. Dar ești obligat să nu disperi, să speri, să ai voința de a lupta pentru darul pe care l-ai primit. O scânteie de lumină! Idee! Ideea de voință, ea te orientează, ai un scop, conștientizezi că trebuie să faci un efort pentru realizarea lui.

   Voința, această "putere a sufletului prin care se voiește", așa cum este definită de către DEX, este una dintre cele mai mari daruri pe care le avem, fără de care nu am fi ceea ce suntem. Voința este legată de putere, crește și descrește o dată cu ea. De aceea, cât suntem tineri, în putere, acționăm sub impulsul voinței. Mai târziu… e poate cam târziu, dar nu întru totul târziu.

   Omul și-a pus întrebări din ce în ce mai multe de la apariția sa, a căutat răspunsuri la problemele mari ale vieții, despre ființă, lume, cunoaștere, mișcare și om, sensul existenței umane, la început mai timide, apoi și-a mărit sferele, acordând atenție mai mare acestor întrebări. A apărut, în acest mod, filozofia, din mitologie, întrucât oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic apelând la imagini și întâmplări fantastice, și numai apoi filozofic – la judecăți și raționamente. Cu timpul au apărut diferite sisteme filozofice, dar toate aveau aceleași întrebări, dar răspunsuri, din ce în ce mai înțelepte.

   Pe măsură ce au avansat gândirea și căutările, pătrunzând mai adânc în tainele materiei vii și ale celei moarte, în spațiile nesfârșite ale macrocosmosului ori în cele nu atât de sigure, numite de unii „derutante profunzimi” ale microcosmosului, filozofia s-a dovedit a fi necesară științei, respectiv fizicii, biologiei, chimiei, extinzându-se și asupra altor științe.

   Toate întrebările, de exemplu, ce au ca subiect viața și moartea converg către alte și alte interogații, și nimeni nu este în posesia adevărului întreg, chiar dacă din când în când răsare câte unul care susține că deține răspunsul la una dintre marile întrebări sau chiar răspunsurile la toate întrebările. Clipa aceea unică a ideii sale, rămâne uneori înscrisă în istorie, dar, de cele mai multe ori doar în amintirea lui, ca un moment personal, o relație a sa cu infinitul și cu divinitatea, căci: „Ce un secol ne zice ceilalți o dezic / decât un vis sarbăd, mai bine nimic”, spune poetul Mihai Eminescu în poezia „Mortua est”.

   Curiozitatea noastră însă nu are margini și nu va dispărea nicicând. Va trebui să avem răbdare până când ne vom confrunta singuri cu marele răspuns și să dăm crezare celor spuse în Biblie: „Răbdarea e roadă a Duhului Sfânt care ar trebui să existe în fiecare urmaș al lui Hristos”.

   Pe gânditorul scoțian David Hume (1711-1776) l-a preocupat  voința, considerând-o un act al spiritului. A pornit de la valoarea cunoștinței omenești, toate cunoștințele decurgând din impresii și idei, prin impresii înțelegând percepțiile ce se impun spiritului prin forță, cuprinzând și senzațiile, pasiunile și emoțiile „când ele apar pentru prima oară în suflet”, iar prin idei – „urme palide și fără relief” ce rămân după ce impresiile au dispărut. Efectul fiind deosebit de cauza care îl determină, principiul cauzalității nu este un principiu de gândire și atunci experiența este cea care ne învață cum se leagă fenomenele între ele. Iar obișnuința este baza tuturor raționamentelor din experiență. Aceasta, la rândul ei face să se nască în suflet o stare pe care o numește credință – din perceperea cauzei se produce efectul. Ca atare, cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență. Aceste afirmații le face Hume în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului omenesc”.

   Experiența e necesară pentru a conștientiza energia voinței, pentru a ne convinge că astfel de efecte extraordinare pot rezulta dintr-un simplu act al voinței. Chiar și în cele mai obișnuite evenimente, energia cauzei este tot atât de puțin inteligibilă ca și în cele mai neobișnuite, și numai prin experiență putem cunoaște. Tot în lucrarea mai sus menționată, Hume afirmă că viziunea noastră mintală sau concepția ideilor nu e altceva decât o revelație pe care ne-o face Creatorul nostru: „Dacă în mod voluntar îndreptăm gândurile noastre la un obiect oarecare și evocăm imaginea sa în mintea noastră, atunci nu voința noastră e aceea care creează acea idee, ci creatorul tuturor lucrurilor le descoperă minții noastre și ni le înfățișează”.

   Tot el spune că oricât ne-am amăgi că la fiecare pas suntem călăuziți de un fel de probabilitate și experiență, putem fi siguri că această experiență imaginară n-are valoare dacă o aplicăm subiectelor care stau complet în afara sferei experienței, că nu se poate vedea nici o forță în argumentele pe care se bazează această teorie: „E adevărat că nu cunoaștem felul în care acționează un corp asupra altuia, forța sau energia lor este în întregime incomprehensibilă. Dar nu suntem noi oare la fel de neștiutori în ce privește felul sau forța prin care un spirit, chiar spiritul suprem, acționează asupra sa însăși sau asupra corpului? Noi nu avem în noi înșine nici un sentiment sau o cunoștință despre această putere. Nu avem despre ființa supremă o altă idee decât aceea pe care o aflăm din reflectarea  asupra facultăților noastre proprii. […] Oare e mai greu de conceput că mișcarea poate naște din impuls decât că poate naște din voință?”.

   Hume a avut încă din timpul vieții admiratori și apărători de un mare prestigiu intelectual, cum a fost filozoful german Immanuel Kant (1724-1804). În lucrarea „Prolegomene”, ilustrul filosof german a recunoscut că Hume este adevăratul precursor al filosofiei critice a cunoașterii. Dar numai un precursor, s-a grăbit Kant să precizeze, fiindcă după opinia lui, soluția pe care Hume o dă problemei cunoașterii poartă „sigiliul neputinței și al resemnării”. Kant a apreciat nu doar profunzimea observațiilor analitice ale lui Hume, ci și calitățile stilistice ale scrierilor sale. In fine, Kant vorbea despre voința bună, ea fiind bună nu numai prin ce produce și efectuează, nu prin potrivirea sa pentru atingerea unui scop oarecare propus, ci numai prin voire, adică în sine, și considerată pentru sine, sugerând că ea trebuie prețuită mai mult decât tot ce poate fi realizat prin ea, chiar și atunci când printr-o împotrivire a sorții sau printr-o înzestrare săracă a unei naturi vitrege, acestei voințe i-ar lipsi cu totul putința, de a-și realiza intenția: „Dacă la cea mai mare stăruință a sa totuși ea n-ar putea săvârși nimic și ar rămânea numai voința bună, ea ar străluci pentru sine ca o piatră nestemată , ca ceva ce-și are în sine valoarea sa deplină”.

    Dacă voința se poate defini ca un proces psihic aparținând sferei superioare a ființei umane care constă în acțiuni de focalizare a energiei psihomentale și nervoase pentru a depăși obstacolele întâlnite și a realiza planurile stabilite anterior, pentru filozoful german Schopenhauer (1788-1860) considerat filozoful Voinței, voința nu era numai una psihologic individuală ci și un principiu metafizic universal, a-spațial, ne-cauzat și a-temporal. Adevărata ființă umană se identifică în voința care este esențială în cadrul dezvoltării personale, ea redă puterea de a transforma intenția în acțiune. Voința nu poate fi menținută în plină capacitate la nesfârșit fiind de obicei temporară, dar dacă există un interes afectiv pentru acțiunea în care este mobilizată voința, ea poate fi menținută un timp mai îndelungat la cote maxime.   

   Pentru Arthur Schopenhauer lumea exterioară există în măsura în care este percepută și prezentă în conștiința omului, deci ca reprezentare, voința stând la baza reprezentării lumii, având o puternică forță lipsită de rațiune și de scop. Voința determină întreaga realitate, organică sau anorganică. Începându-și studiul în problema voinței, afirma că „din afară nu se poate ajunge niciodată la esența lucrurilor”, că în acest caz suntem asemănători cu cineva care se învârtește în jurul unui castel, căutând zadarnic o intrare și astfel au făcut toți filozofii înaintea lui. Voința ne arată mecanismul interior al ființei noastre. Actul voinței implică și mișcarea corpului care nu este altceva decât voința obiectivată. Se mai poate spune că mișcarea corpului este cunoștința apriori a corpului, și corpul este cunoștința posteriori a voinței. „Deciziunile voinței asupra viitorului sunt numai deliberări ale rațiunii, asupra ceea ce voi voii odată, nu acte voluntare propriu zise, și numai executare se pune pecetea de deciziune, care până atunci rămâne în stare de proiect schimbător și există numai în rațiune, în abstracto”, mai afirmă Schopenhauer. Orice influență asupra corpului însemnă totodată influențarea voinței, ea se numește durere când este opusă voinței, și plăcere când este conformă voinței; deși corpul ne este reprezentarea, el totuși nu ne este decât voința. „Puterea credinței, a rugăciunii și a faptelor bune întăresc voința și sufletul”, afirma Schopenhauer.

   Voința este considerată pe drept „Marele zid chinezesc al omului”. În afară de puterea creatoare a lui Dumnezeu, și exceptând forța păcatului,  se pare că pe pământ nu există o putere mai mare  ca aceea a voinței. Dumnezeu Însuși, stăpânul universului,  respectă această voință chiar și atunci când aceasta i se împotrivește. Se știe că o cetate, o fortăreață, oricât ar fi de puternice, se cer păzite. La fel, voința, oricât ar fi de puternică, acest lucru nu e suficient. Ea are nevoie de un pazniccare este  Conștiința, iar „Marele Zid” există în fiecare dintre noi. Trebuie doar să veghem și să-l păzim.

   Se mai spune că voința este una dintre cele mai puternice „arme” pe care le deține omul; în fața ei pălește nu numai talentul, dar și geniul. De ce? Pentru că fără ea nimic nu este posibil și cu ea aproape nimic nu este imposibil. Thomas Edison spusese un mare adevăr: „Geniul este 99% transpirație…” adică voința sufletului care pune în mișcare puterea trupului.

   Când voința se dezlănțuie, limitele umane intră în umbră, pier. Omul sfidează atunci „destinul”, nu mai spune că așa i-a fost scris, ci că îi este dat să lupte, să-și folosească puterea voinței. Viața îi va răsplăti efortul, mai devreme sau mai târziu și chiar dacă nu se va întâmpla așa, va pleca din această lume împăcat cu sine însuși.

   Este clar că unii dintre noi am primit mai mult, iar alții mai puțin, dar nu asta face să considerăm viața nedreaptă. Doar dacă ignorăm factorul voinței care depinde numai și numai de noi. Dacă voim, dăm celui mai puțin înzestrat – sfaturi, iar el va avea voința de a le primi și fructifica. Voința echilibrează, oferind o șansă și celui care este lipsit de atu-urile altora. Voința deschide uși și celui „sărac cu duhul”, îi ajută și pe cei „mediocri” să se realizeze, îi dă o pâine și celui sărac… Totul stă în voința noastră de a face un cât de cât echilibru, cu puterea voinței, în lumea în care trăim.

   Voința este forța care învinge, dar nu și imposibilul, după cum sunt tentați să afirme unii. Putem avea mai mult, putem face bine, putem fi fericiți în cele mai multe clipe ale vieții dar, pentru aceasta trebuie mai întâi să cerem („Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” Matei cap.7; 7); să știm cum și ce cerem, să înțelegem că poate exista o limită a noastră, („Nu toți putem de toate”, spus-a marele poet latin – Vergilius). Și să ne consolăm în acele clipe cu cuvintele: „Nu putem direcționa vântul, dar putem ajusta pânzele”.       

   Astfel putem avea mult din ceea ce voim, trebuie doar să știm clar ce voim, pe lângă voință să avem pasiune, perseverență, credință, aceasta însemnând putere. Cât timp răul este văzut și simțit, va trebui luptat împotriva lui, cu rațiune, voință și credință.

  Secretul oricărui succes exterior este dorința binelui și voința, altfel, totul se dărâmă ca un castel făcut din nisip.

 

   Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

Seară magică cu Cezar și invitații săi, la Ploiești

Concertul  “Crăciunul Regal”  de la Sala Sindicatelor s-a desfășurat ca pe vremea lui Ceaușescu, într-o sală înghețată! La propriu!


Ioan POPESCU


“Astazi este o zi importanta pentru mine ! Am ajuns cu acest eveniment de Craciun, concept si productie proprie, la cea de a III-a editie si sunt mandru ca pot contribui la evolutia artistica si culturala a orasului meu natal si, totodată, la redeschiderea Casei de Cultura a Sindicatelor.

Nu este usor deloc pentru că ca, uneori, nu poti fi mereu profet la tine acasă, dar atunci cand crezi in ceva cu tot sufletul tau, acționezi cu toata ființa, începând de la cele mai mici detalii tehnice, nu se poate să nu reușești !

 Nu a fost usor, dar voi - cred că sunteți peste 600 în sală -, ati fost obiectivul si totul s-a meritat !!!
Din toată inima mea deschisa vă urez un Bine ați venit la acest super concert-eveniment !
De asemenea, vreau sa multumesc tuturor partenerilor mei care au crezut in acest eveniment unic !”


Cu aceste cuvinte calde s-a adresat Cezar spectatorilor, înghețați la propriu,care au umplut sala până la  refuz, unde temperatura  era în jurul a zero grade! De altfel,  pe tot parcursul concertului, celebrul cântăreț și-a cerut de mai multe ori scuze pentru aceasta, atât el, cât și invitații săi reușind , prin evoluția lor, cu adevărat…regală, să ne încălzească sufletele.


A fost o seară cu adevărat magică, la care au contribuit peste 50 de muzicieni, cu muzică bună  adecvată Crăciunului, din repertoriul național și internațional.  Concertul, de înaltă ținută artistică, a fost susținut de: Orchestra Filarmonicii Paul Constantinescu Ploiești – dirijor maestrul Andrei Tudor, Corala I.Cr.Danielescu – dirijor maestrul Valentin Gruescu, două foarte tinere soprane: Alis-Maria Făiniță (din Bacău) și Maria Ilinca, 17 ani, pianistul Julien Matei (stabilit de mai mulți ani în Suedia) și, nu în ultimul rând,  fetița Briana Văduva, fiica reputatului naist Romeo Văduva, care a ridicat sala în picioare cu vocea ei excepțională. Toate cele trei grații feminine se află în grija și îndrumarea lui Cezar. “Pe Alis am descoperit-o acum vreo șase luni, vocea și frumesețea ei fiind o revelație pentu mine. Despre ploieștenca noastră, Maria Ilinca, am avut plăcerea să o descoper la niște cursuri de canto pe care le țineam la Colegiul Național de Artă Carmen Sylva. Este o voce cameleonică, despre care se va auzi  curând în lumea muzicală. Cât Despre nodul ăsta de copil, Briana – care vine dintr-o familie de artiști populari cunoscuți, respectiv Maria Văduva și fiul ei naistul Romeo, alături de bunicul ei - și el naist, profilat în ultimii ani pe realizarea de naiuri – vă las pe dvs, dragi spectatori, să-I dați o notă. Din partea mea are, oricum, o mare notă de trecere. De altfel, între mine și aceste trei voci de excepție este o chimie încă de la începutul colaborării noastre”, a mărturisit Cezar – capul de afiș al acestui super spectacol.

Seara magică a fost completată cu surprize: la finalul concertului, spectatorii au fost întâmpinați, în amfiteatrul sălii,  de...delicatese, degustări de vin și o expoziție de pictură regală.

Din păcate, condițiile de iarnă veritabilă, simțite din plin de artiști și spectatori, pe tot timpul concertului, ne-a făcut să ne gândim la cei care se fac vinovați de o asemenea situație, asemănătoare epocii de aur, când, din cauza economiei de curent electric, aceeași sală era neîncălzită, inclusiv la manifestările organizate aici de regimul comunist.

De la unul dintre partenerii media ai evenimentului, am aflat că cineva anume a promis că, în ziua concertului, totul o să fie ok. Cu numai două zile înainte de acest eveniment însă, acei oameni incompetenți și nesimțiți, au venit cu știrea bombă că centrala CCS nu funcționează! Fapt ce ne duce cu gândul  la noua conducere a Casei de cultură a sindicatelor, instalată acum vreo doi ani, care pare complet neinteresata de fenomenul cultural. Cineva trebuie să ia taurul de coarne – cum se spune – pentru ca această sală de spectacole, unică în oraș, sa redevină funcționabilă.

O CARTE DE COLECȚIE- RADU STANCA. EVOCĂRI ȘI INTERPRETĂRI ÎN EVANTAI

Antonia Bodea


Apărută ca o încununare a unei îndelungate preocupări, chemări și pasiuni privind personalitatea lui Radu Stanca,  “poet baladist neîntrecut în literatura română, dramaturg aproape uitat, teatrolog cu viziune reformatoare, eseist rafinat, nu mai puțin actor și regizor ingenios”, noua carte a  istoricului literar Anca Sîrghie, intitulată “Evocări și interpretări în evantai” (460 p.), apărută la Editura Technomedia din Sibiu în 2016, vine să completeze vastul documentar dedicat autorului “Horei domnițelor” de universitara sibiancă. După studiul monografic, “Radu Stanca și obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru” (214 p.), publicat la Editura și Casa de presă Tribuna din Sibiu în 1996, și articole în reviste de specialitate, printr-o extindere a cercetării pe o perioadă îndelungată, mai recent au apărut la Fundația Națională pentru Știință și Artă  din București, cartea “Dăltuiri“(330 p.), pe care autoarea a și prefațat-o în 2012, și “Radu Stanca. Profil spiritual”(720 p. ), cu un “Cuvânt înainte” semnat de Acad. Eugen Simion, în 2015. Cele două apariții recente s-au bucurat de competența editorului Marin Diaconu și a istoricului literar Anca Sîrghie, ca îngrijitori  de ediție.  

 

 Mărturiile înserate în recentele ei cărți dovedesc că Anca Sîrghie, care la Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca  în mai 1981 luase Doctoratul cu lucrarea „Radu Stanca-studiu monografic”, a manifestat interes pentru personalitatea și opera poetului regizor mult mai timpuriu, anume din anii când Radu Stanca, poposit în cetatea Sibiului, devenise regizor. Figura enigmatică a poetului și omului de teatru stârnea curiozitatea  liceenei de atunci, care se simțea fascinată de splendoarea spectacolelor acestui unic prestidigitator al actului scenic, pe cât de complex, pe atât de original.


Venind apoi la Facultatea  de Litere din Cluj, autoarea urmărește, timp de doar câteva luni, prezența regizorului mutat împreună cu soția sa la Teatrul Național al orașului de pe Someș. Dar visul reunirii în Cluj a Cercului literar de la Sibiu n-a mai avut când să devină realitate, pentru că boala sapă nemilos, artistul murind prea devreme, la 26 decembrie 1962, când umbra doliului se întinde peste cetatea universitară de pe Someș, unde Anca Sîrghie tocmai își începuse studenția.


Noul volum al Ancăi Sîrghie, intitulat “Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”, configurează un ingenios portret al scriitorului,  într-o panoramă poliedrică, constituit din amintirile a 39 personalități, dintre care, cei mai mulți, cunoscându-l nemijlocit pe Radu Stanca, i-au intuit sufletul și spiritul înalt, cu totul aparte. Structurată ingenios, cartea luminează diverse aspecte, inedite în cea mai mare parte, din lumea artistului, reliefând legătura cu intelectualii apropiați, cu care și-a împărtășit pasiunea pentru poezie, teatru și muzică. Reprezentativ pentru ceea ce a însemnat spiritul Cercului literar de la Sibiu, Radu Stanca grefează, pe o proeminentă sensibilitate romantică, vizionarismul, curajul și elanul inovativ al moderniștilor începutului de secol, în tonurile clasice ale unei vaste culturi și ale unui rafinament artistic rar. Astfel, cartea se deschide cu un “Cuvânt înainte“ comemorativ, “În Sibiu, la 95 de ani ai nemuririi lui Radu Stanca“, în care mărturisirea autoarei conturează figura artistului ca poet, cel mai mare baladist român, eseist și  ca un ctitor al teatrului modern din  orașul-cetate de pe Cibin, unde s-a creat o adevărată tradiție a evocării lui, tot mai proeminentă de la an la an.


În capitolul „Evocări”se fac auzite opiniile unor actori cu care a colaborat, după ce ei  s-au format sub sceptrul geniului său teatral, precum Ion Besoiu, Mircea Hândoreanu, Eugenia Barcan, Teodor Portărescu etc. Pentru destinul scenic al unor actori în perspectivă, Radu Stanca a fost pur și simplu un vizionar, un intuitiv, și un imbold, așa cum s-a întâmplat cu Dana Lăzărescu, Mihai Coman, Geraldina Basarab, Cătălin Neghină, Gabriela Neagu, Lerida Buchholzer și alții.. Toate acestea le surprinde autoarea prin provocarea evocativă a unor spirite elevate, autorizate  și oneste, care au țesut plasa spațiului spiritual în care a evoluat Radu Stanca.Victor Neghină luând un interviu autoarei, îi aprecia efortul  de a cerceta și evidenția personalitatea complexă a acestui regizor al secolului, după cum Lucian Blaga este poetul secolului XX în literatura română. Din dialogul lor se desprind cele trei ipostaze ale lui Radu Stanca, adică poetul, dramaturgul și teatrologul, cu referiri făcute la lucrarea”Radu Stanca și obsesia Thaliei”.

 

 În dialogul ei cu Alexandru Brașoveanu, ca refacere a interviurilor date la emisiunea “Gaudeamus” de la Radio Eveniment, autoarea  îl consideră pe poetul-regizor drept unul dintre “Larii și Penații” cetății. Stăpânit de fascinația și farmecul Sibiului, după cum mărturisește și în “Romanul epistolar” al corespondenței sale cu Ion Negoițescu, prieten nedezmințit de idei, Radu Stanca vedea în Sibiu “o amplă scenă de teatru cu actorii Timpul, Frumusețea, Viața și Moartea”. Figură exotică, misterioasă și mereu inspirată, Radu Stanca  admiră în orașul-burg  clădirile cu “ochii” obsedanți ai acoperișurilor, stradelele și turnurile medievale. Clopotele bisericilor, aerul  misterios al piațetelor, prin care sufletul său rătăcește, apar transfigurate artistic în  imaginile trubadurului, ale cavalerului galant și tragic  totodată. Autoarea însăși îl identifică pe poetul care trecea “pe sub castanii cetății” cu imaginea eului liric din versurile de mai târziu ale lui Radu Stanca. “Intru-n Sibiu cum intră-n ceață luna/ Mai mult alunecând decât cu pasul,/ Și-n liniștea  ce-nchide-n ea furtuna/ Ascult  cum bate-n turnul straniu  ceasul”(p. 233). Tulburătoare este evocarea iubirii  unice pe care a trăit-o poetul Radu Stanca  și Dorina, soția lui, artistă dramatică și ea. Într-un interviu luat de Anca Sîrghie actriței la vârsta privilegiată de 88 de ani, în 26 noiembrie 2015, artista se confesează  în mod neașteptat, mărturisirile ei compunând portretul actriței care avusese toate atributele divei  în anii tinereții sale scenice. Impresionant rămâne pentru noi, astăzi, adevărul că întreaga viață  a Dorinei Stanca a fost centrată pe cultivarea memoriei soțului ei ilustru, murit nedrept de timpuriu.


   Tot acum a fost încredințat tiparului și romanul de dragoste, alcătuit din epistolele, uimitoare ca frumusețe, adresate de Radu soției lui, alintate cu numele de Doti.  Nu ne îndoim că volumul îngrijit de Ion Vartic, intitulat “Scrisori către Doti” și apărut la Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, va consacra un cuplu erotic demn să intre în galeria celebrelor iubiri din literatura  universală. 

 

  “Evocările”, pe care Anca Sîrghie le-a inițiat și le-a realizat în mod concret dialogând cu cei mai mulți dintre actanții capitolului, completează imaginea artistului, de la ambianța familială în prima copilărie, apoi din anii adolescenței petrecute la  Cluj, din studenția cu refugiul la Sibiu, unde a dat măsura creativității sale excepționale, și până la târzia sa revenire la Cluj.  Mereu se afirmă structura spirituală aparte, viziunea adâncului, observarea ineditului și bucuria cuvântului cioplit. Consistentă în capitolul “Evocări” este prezența fratelui mai mare, Horia Stanca, publicist și scriitor care, desigur i-a încurajat primele manifestări literare, pornind de la vârsta precoce de 12 ani. Provenit dintr-o familie distinsă, cu o solidă pregătire culturală, cu o prezență civică remarcabilă, copilul Radu va continua aceste deschideri, proiectându-le pe un portativ inedit și modern.


Capitolul al II-lea, “Interpretări” este susținut de aportul absolut personal al autoarei, care cu un instrumentar analitic și estetic complex evidențiază specificul creației lui Radu Stanca  prin ceea ce aduce nou sau continuă original în balade, prin ceea ce înalță lirismul poeziei lui din perspectiva muzicalității, ale cărei taine și armonii i-au fost dezvăluite copilului încă de la începuturile sale literare. Horia l-a inițiat în “ ritmica preciziei aritmice a lui Bach, în melodicitatea  răscolitoare a lui Beethoven și Mozart.” Ca atare, Radu Stanca s-a format în respectul tradiției clasice a armoniei, în cultul pentru limba română, unică în expresivitatea sonorității ei muzicale. Cu totul necunoscut până acum a fost aportul artistic al lui Radu Stanca la susținerea Teatrului de Păpuși din Sibiu, aspect al biografiei sale artistice care nu va trebui să lipsească din viitoarele monografii dedicate scriitorului. Există o axă comparativă  revelatoare, prezentă în articole ca “De la modelul eminescian la baladele lui Radu Stanca”, „Literatura germană și poezia lui Radu Stanca” sau „Destin baladesc la Radu și Dominic Stanca”, axă ce asigură o dimensiune larg- eseistică celor mai recente prezențe ale autoarei la sesiuni și simpozioane academice  în centrele universitare din țară și în conferințele ținute în străinătate.


În capitolul III, “Radu Stanca în reportaje”, sunt localizate conferințe, lansări de carte și alte manifestări organizate în centre culturale precum București, Tg. Mureș, Sibiu, Cluj-Napoca, alături de cele desfășurate pe continentul american, un fapt cu totul excepțional, care merită nu numai semnalarea, ci și prețuirea noastră. Este în acest segment de carte reliefat un gest exemplar, scoțând în evidență efortul câtorva oameni de cultură, printre care se numără, desigur, și autoarea, de a  populariza opera lui Radu Stanca și de a-i ține trează amintirea. Trebuie precizat adevărul că ideea nu este de dată recentă. Într-o perioadă de pionierat, când Ion Vartic publicase în 1978  “Radu Stanca. Poezie și teatru”, o admirabilă carte eseistică pe care Anca Sîrghie o prezintă publicului sibian,  tema unei teze de doctorat devine suport pentru inițiativa istoricului literar Anca Sîrghie de a crea un prim “studiu monografic” dedicat lui Radu Stanca. Realizarea acestei teze a fost apreciată  în 1981 de filosoful Constantin Noica, drept un gest de dreptate pentru artist  și pentru cultura românească: ”Într-un ceas când absurdul, morbiditatea și manierismul solicită tineretul nostru din toate părțile, o asemenea lucrare face dreptate nu numai unui mare destin românesc, ci și ființei umane, prea des primejduită de propriii ei cronicari, literatorii.“


Capitolul IV, “ Pe drumul către steaua care a ars cândva nepotolit”-desigur se referă la  “steaua” lui Radu Stanca-,  autoarea întocmește o sinteză a lucrărilor personale, impresionante ca număr, valoare și volum, făcându-i cunoscută opera atât în țară cât și peste Atlantic.


Capitolul V, “Radu Stanca  (1920-1962)- In memoriam”   adună cuvintele contemporanilor îndoliați la moartea scriitorului, respectiv ale reprezentanților Teatrului Național din Cluj. În mod deosebit, ne-a impresionat modul cum este evocată amintirea Dorinei Stanca despre geneza piesei “Hora Domnițelor”, pornind de la tristețea tragică a mesajului creației sale, pe care Radu Stanca știa să-l convertească în optimism prin convingerea genială despre destinul eroilor săi. Deoarece eroii concepuți de el “se angajează total și conștient în aventura vieții, ei mor sub semnu vieții, nu trăiesc sub semnul morții…Tragismul eroilor săi este semnul unei mari libertăți…”(p. 449) Iată o cheie de înțeles pe care cititorul zilelor noastre ar trebui să o mânuiască în lectura celor 15 texte dramatice rămase de la Radu Stanca, literatură de sertar care încă nu a fost valorificată, ca să intre în repertoriile teatrelor din țară și din străinătate.


În imagine - Scriitoarea  Anca Sîrghie prezentând cartea în 8 iulie 2016 conaționalilor de la Biserica ortodoxă română "Sf. Teodora de la Sihla", Michigan


Firmele prahovene, fruntașe în Topul Național

Dintre cele 411 firme prezente în Topul Național, 170 se află pe primele trei locuri, iar 59 dintre acestea chiar pe locul I.


Ioan POPESCU


Ca în fiecare sfârșit de an, și acum, conducerea Camerei de Comerț și Industrie Prahova, prin președintele  Adrian Gogulescu, a organizat o conferință de presă, în care s-au prezentat date și indicatori economici ai economiei prahovene în ansamblul economiei naționale din acest an.

În clasamentul județelor la nivel național, în funcție de PIB, Prahova ( cu 5,8md.  lei), se află după Timiș, Cluj, Constanța și, bineînțeles, București. De remarcat faptul că numai PIB-ul județului Prahova este cât al Republicii Moldova, la un număr de locuitori de trei ori mai mic, populația stabilă a Prahovei fiind de 747 257 locuitori.

Demn de menționat e și faptul că județul Prahova are cea mai mare creștere economică din România: 4,5 la sută, din acest punct de vedere situându-se peste București, Brașov, Sibiu, Argeș, Olt și Gorj.

În acest an, în România, 4% dintre firmele înregistrate realizează 92% din profitul total al companiilor naționale, cele mai multe profitabile găsindu-se în București, Timișoara, Cluj, Brașov, Constanța, Bihor și Prahova.

În Topul Național sunt prezente 411 firme prahovene  (din totalul de 1835 înregistrate la nivel național), dintre acestea 170 se află pe primele trei locuri, iar 59 pe locul I. Alături de acestea, în Prahova activează și 1o4 de firme cu capital străin.

Câștigul salarial mediu brut în Prahova este 2689 lei (597,5 euro), iar numărul salariaților (înregistrați în luna august) este de 137 530 – în societățile comerciale. Sub nivelul național, se află și rata șomajului: 4,41%.

Din ampla sinteză prezentată de președintele Aurelian Gogulescu am mai reținut și bogata activitate de relații externe: 33 de vizite ale unor oameni de afaceri și oficiali străini din SUA, Rusia, R.P.Chineză, R.Moldova, Boznia-Herțegovina, Bulgaria, Iran,  dar și misiuni economice, vizite economice și participări la evenimente internaționale în strainătate: Belarus, R.Moldova, R.P.Chineză, Boznia-Herțegovina, Macedonia, Singapore, Lituania, Monaco. Tot în acest an, CCIPrahova a încheiat trei noi Acorduri de Colaborare cu parteneri străini, dintr-un total de 181 de acorduri existente.

CCIPrahova este și un furnizor autorizat de formare și perfecționare profesională, remarcabile pecum: organizarea  de târguri și expoziții, seminarii, conferințe, forumuri, dezbateri, prezentări de  firme, evenimente de promovare - cel mai important și grandios eveniment de acest fel fiind Topul Firmelor Prahovene, cu o tradiție de 23 de ani.

In finalul Conferinței, gazdele au ținut să facă o poză de grup cu presa, solicitare acceptată cu plăcere de jurnaliști

Despre INVIDIE ȘI POPULISM

„Invidia este un vultur ce sfâșie fără încetare pe cel care îl adăpostește la sânul lui.“

– Adolphe de Chesnel

 

   Invidia sau pizma este păcatul – de când e lumea și pământul – care a luat naștere în inima omului și care pricinuiește părere de rău pentru binele aproapelui și bucurie pentru nenorocirea și suferința lui; este un vierme care roade inima fără încetare. Aristotel spunea că invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare că se bucură egalii noștri.

Prin invidie se păcătuiește față de Dumnezeu și față de aproapele nostru. De aceea, Sfânta Scriptură ne atrage atenția, semnalând: „Unde este pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și orice lucru rău” (Iacov 3, 16).

   Sfinții Bisericii au spus simplu și clar despre  invidie, că este „tristețea pentru succesul aproapelui”, nici o altă patimă nu este „atât de distrugătoare pentru sufletele oamenilor”. Se naște din rădăcina tuturor patimilor, din trufie sau înfumurare, și care la rândul ei se manifestă prin prefăcătorie și minciună. Astfel, înțelegem că mama invidiei este trufia, vanitatea. Ea poate fi mascată temporar printr-o smerenie actoricească, pentru a nu fi descoperită, sau poate fi etalată fără nici o rușine.

   Invidiosul este atent la toate, este sârguincios în ideea găsirii motivelor să condamne pe cel vizat. Observă pe celălalt cum vorbește, ce vorbește, cum se comportă și își pregătește săbiile pentru duel. Începe să facă observații în fața unor oameni mai numeroși, în apariții televizate, în adunări, cu scopul ascuns de defăimare, de coborâre, de umilire, în general de a se situa pe locul, rangul celui pe care îl invidiază. Este pregătit să-i facă observații și mai ales în fața celorlalți, neținând seama de respectul pe care-l datorează persoanei în funcție, face tot posibilul să-l coboare și să se înalțe pe el însuși. Când cel invidiat este apreciat, atunci cel care invidiază este gata să exprime contrariul, deschide o luptă, tulbură liniștea pe care alții o doresc.

   Consecințele invidiei sunt de nedorit. Desfigurează sufletul omului, rânduiala spirituală, îmbracă haina hidoșeniei. Vasile cel Mare, arhiepiscop din secolul al IV-lea, născut în Pont, unul dintre cei mai importanți părinți ai Bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini, spunea că, așa cum săgețile care pleacă din arc când întâlnesc un obiect dur se întorc către arcaș, în același fel se întorc acțiunile invidiei, fără să provoace tristețe celui invidiat, „rănile acestuia devin ale invidiosului”, spunea el.

   În cartea Mitropolitului Hierotheos Vlachos – teolog grec născut în 1945 – intitulată „Psihoterapia Ortodoxă” se spune că primul lucru care este necesar în lupta contra invidiei este răbdarea și îngăduința, fiindcă cel care înțeapă pe careva, în același timp se distruge, la fel și patima invidiei distruge mai întâi pe cel care o are și al doilea lucru, recomandat de învățătura patristică, este, să evităm conviețuirea și decăderea prin conviețuire cu cei care ne invidiază, pentru că e posibil să devină un și mai mare rău. Este scris: „Să nu iei masa cu un bărbat invidios, nici să nu râvnești la mâncărurile lui; căci în ce chip ar fi să înghită cineva un fir, tot astfel mănâncă el și bea. Și nici să-l primești la tine pe el și să mănânci îmbucătura cu el: căci o va voma și va pângări cuvintele tale cele bune” (Pilde 23, 6-8).

   Din invidie se nasc: ura, clevetirea, vicleșugul, înșelăciunea, uciderea, precum și slăbirea puterilor sufletești și trupești ale celui plin de invidie. De asemenea invidia duce și la depărtarea de Dumnezeu, căci înăbușă dragostea curată față de El și față de aproapele. „Zavistia (invidia) face pe oameni mai răi decât orice șarpe veninos”, se mai scrie.

   Între morala creștină și etica filozofică există oarecare afinități, de pildă în privința virtuții și ambele consideră că nimic nu-i dezbină mai mult pe oameni decât invidia, care e o boală neînchipuit de grea și mult mai primejdioasă decât iubirea de arginți, dar nu înseamnă că nu o și include, ea – invidia – fiind rădăcina tuturor relelor. Iubitorul de arginți este mulțumit atunci când dobândește ceva, pe când cel care invidiază nu se mulțumește decât atunci când semenul său nu dobândește nimic. Îl vrea distrus. Fericirea sa este nefericirea celuilalt.

   Atât morala creștină, cât și etica filosofică (sub aspect teoretic) găsesc un punct comun și în cultivarea valorilor morale, valori care se înfățișează în primul rând ca valori ale persoanei. Lucrurile, de exemplu, nu sunt purtătoare de valori, deoarece nu sunt responsabile. Toate valorile morale se întemeiază pe valoarea fundamentală a binelui, ca forme particulare ale lui. Aceasta nu înseamnă că binele ar reprezenta suma lor, ci el reprezintă un plus față de valorile pe care le fundamentează. El le străbate pe toate, iar  morala creștină cât și etica filosofică pretind săvârșirea binelui și evitarea răului.

   Filozoful, matematicianul britanic Bertrand Russel (1872-1970), văzut ca unul dintre cei mai importanți logicieni ai secolului XX, comenta, întrebându-se totodată: „Invidia este baza democrației… Mișcarea democratică în statele grecești se poate reduce cu siguranță la această pasiune și același lucru se poate spune despre democrația modernă. Măsura, moderația este proastă în viață; să trăiești în exces înseamnă nebunie. Înțelepciunea greacă se baza pe măsură; mediocrii sunt oameni cu măsură, și atunci?…” Nu degeaba s-a spus că întâi morala trebuie sădită și numai apoi democrația făurită! Morala este temelia pe care se poate începe a construi ceva durabil. Și la sădirea moralei începi prin a stârpi necinstea, adică corupția – cea mai mare abatere de la moralitate.

   S-a instalat o neîncredere în democrație, și  s-a dezvoltat populismul, opusul democrației, un curent politic, ce folosește un tip de discursuri și de curente politice care critică elitele și pledează pentru întoarcerea la popor, de unde-i vine și  numele. Pentru că nu dispune de prea multe argumente reale, populismul mizează pe forța de atracție a personalității unui individ pe care îl folosește, cu alte cuvinte este reprezentat de o figură carismatică care emite judecăți hazardate, și care este susținut de un partid atașat ideologic. Populismul a apărut, sau mai corect s-a dezvoltat în democrațiile moderne. Se manifestă ca un blocaj la nivelul gândirii omului politic în tentativa sa de a mima rezolvarea problemelor, de aceea, populismul ia foarte adesea forme de expresie negative, pe care le cunoaștem: Nu ne vindem țara” și altele cu „nu” în față. Scopul populismului este manipularea (influențarea opiniei publice).

   Există și discursul anti-populist care poate demasca stupizenia populismului folosindu-se o formă destul de brutală de a spune adevărul, pentru a obține acordul spontan al publicului. Populismul, trebuie să reținem că este un pericol aciuat în democrațiile moderne. Se camuflează în „binele public”, apelează la valori fundamentale făcându-i pe oameni să creadă că le servește. S-a constatat că „pentru populiști, formule precum „plătește statul”, „să-i ajutăm pe cei în nevoie”, „să fim solidari” sunt golite de conținut, dar au efectul magic al obținerii sprijinului majoritar. Te opui? Înseamnă că nu vrei să-i ajuți, că nu ești solidar, că ești lipsit de compasiune, că ai interese ascunse. După ce își justifică moral discursul sau acțiunea, populistul are nevoie de o acoperire practică a generozității sale: e „statul” atotputernic, „bugetul” – un fel de corn al abundenței sau e bancherul fără scrupule, bogații care au prea mult și nu vor să împartă cu ceilalți. Dacă e nevoie îți aduce și argumente juridice sau precedente…”

   Efectele populismului sunt: i s-a dat unuia, vin pe rând toți și cer, populistul își dă seama că nu are de unde lua și da, începe să-și retragă promisiunile; oamenii devin iresponsabili; oamenii așteaptă chilipiruri și se asociază cu acești oameni, devin o turmă, le este teamă să nu fie prădați de stat și devin ei prădători; apar escrocii, starea de dezamăgire a oamenilor, de lipsă de speranță, neîncredere, haos. Și ceea ce prognostichează unii analiști și este cel mai rău: „neîncrederea în democrație, în economia de piață, în libertate, și care poate duce la nevoia de autoritarism”.

   Să nu uităm că atât comunismul cât și fascismul au utilizat populismul. Oare este un răspuns ceea ce se întâmplă în tranzițiile care se fac? Se caută o cale spre viitor și deocamdată nu este găsită?

   Am vorbit cândva mai pe larg despre Mentalitate, ca fiind  felul particular de a gândi al unei persoane sau al unei colectivități, factor important care poate influența semnificativ modul de reacție, într-un context bine definit: perioadă istorică, delimitare geografică, că odată ce a fost dobândită, mentalitatea se modifică mai greu, ea fiind „asemenea unei pietre asupra căreia trebuie acționat cu forță pentru a o putea mișca din loc”. Și când încearcă cineva să o miște, de ce nu-l ajutăm cu puținele noastre forțe?

   De-a lungul istoriei s-a constatat că dezvoltarea omului și a civilizației a fost strâns legată de educație, mentalitate și cultură, văzute atât la nivel individual, cât și la nivel colectiv. Fiecare popor, dar și fiecare individ își are propria mentalitate și cultură, care-l conturează ca o entitate distinctă și care intră în sfera armoniei cu ceilalți. Conștientizezi ca exiști, că faci parte din această viață; lucrurile, întâmplările, trăirile au fost martorii timpului prin care ai trecut, martorii bucuriilor, martorii nefericirii tale… Și când acestea dispar, rămâi pe moment dezorientat, fără un punct de reper. Apoi încerci să te adaptezi noului, dacă acesta este conștientizat de tine, și începi schimbarea mentalității, printr-o nouă experiență, prin informare, educație, cultură. Și este importantă fiindcă ea determină atitudinea. Oamenii se mișcă și este important cum se mișcă, încotro se mișcă. Am dorit libertate și am obținut-o, dar nu am știut cum s-o folosim. A fi liber nu înseamnă să nu-ți pese de reguli și să-ți iei singur permisiunea de a le încălca.

   M-am tot gândit în câte părți este divizată țara mea și mi-am amintit că am citit opiniile cuiva, cum că oamenii din țara noastră sunt – nu de două categorii cum încercam eu să-i împart –, ci de trei categorii: cei puțini, rămași din categoriile care au suferit în comunism și care sunt singurii oameni interesați sincer de viitorul țării și chiar al omenirii; cei mulți în sufletele cărora a intrat virusul comunismului care a contaminat și copiii lor, oameni invidioși pe care-i interesează numai ce pot reuși indiferent pe ce cale murdară s-ar obține reușita; indiferenții, cei în afara vreunei filozofii, pe care-i preocupă doar supraviețuirea și care își spun în fiecare zi: „…fie ce-o fi!” Și i-am dat dreptate!

   Mentalitatea comunistă, lupta aceea de clasă care întruchipa ura, invidia, nu numai că se schimbă foarte greu, în special la oamenii care au trăit în acea perioadă, în care mulți au fost înfricoșați de teroare, când nu li se permitea să gândească în alt mod de cum erau îndrumați în formarea „omului nou” după ce li se spălau creierii, și ce este mai dureros – că s-a uitat tot răul prin care s-a trecut. Unii țin de haina în care și-au înveșmântat conștiința, alții încearcă să se dezbrace de acea haină, dar nu reușesc, câte o mână iese greu din haina mulată pe trup… Schimbarea mentalității pentru unii necesită timp mai mult, înțelegerea pentru unii este mai grea sau lipsește interesul, dar și bunăvoința și efortul din partea celor care și-au dat seama de vicisitudinile vieții trăite sub ideologia comunistă. Ce este și mai grav, este că mulți intelectuali ridicați în conducerea institutelor de învățământ superior propagă în rândul tinerilor de pe acest glob, ideile comuniste și tinerii naivi se îndoctrinează cu această filozofie a vieții, necunoscând neajunsurile și răul pe care la produs generației din țările prinse în cleștele ei.

   Mai important decât toate, în momentul pe care-l trăim, ar fi să se contureze o perspectivă credibilă de evoluție a țării, luând în calcul posibilitățile reale,  folosind mijloace cinstite, pentru ca reușita să fie sigură. Aceasta, cred, că se poate obține lucrând cu oameni integri, capabili, cu mentalitatea adecvată noilor vremi și care pun mai presus de interesele personale, binele  țării.

   Să luăm medicamente contra „ulcerului sufletelor”! Și poate, să și începem a face treabă, ci nu „a ne afla în treabă”, tot vorbind și orgolii etalând!?

   „Există o mecanică a lucrurilor pe care cine o înțelege are cel mai mult de câștigat”, scrie eseistul timișorean Marius Torok, în încercarea de a defini mentalitatea. 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Gala Societăţii medicale Române - Comunicat de presă


AMBASADA ROMÂNIEI

în Statele Unite ale Americii


1607 23rd Street NW

Washington, DC 20008

 

Phone:  +1 (202) 986 6973

Fax:       +1 (202) 232 4748

E-mail:  [email protected]

http://washington.mae.ro

facebook.com/romanian.embassy.us




18 decembrie 2016

 

 

Viceprim-ministrul Vasile Dâncu a primit premiul “Personalitatea anului” din partea Societății Medicale Române din New York pentru contribuţia adusă la dezvoltarea comunităţii româneşti

 

 

            Ambasadorul României în SUA, George Cristian Maior, a participat, sâmbătă, 17 decembrie a.c., la gala anuală organizată de Societatea Medicală Română şi Camera de Comerţ Româno-Americană din New York. În cadrul evenimentului, desfăşurat la prestigiosul Harvard Club din New York, au fost premiate o serie de personalităţi româneşti, româno-americane şi americane care, de-a lungul timpului, şi-au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea comunităţii româneşti.

Cu această ocazie, viceprim-ministrul și ministrul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Vasile Dâncu, a primit premiul “Personalitatea anului”, în semn de recunoaștere pentru activitatea desfășurată în folosul comunităţii româneşti. Premiul i-a fost înmânat de către Ovidiu Mihu, vicepreședinte al Societății Medicale Române din New York, ambasadorului George Cristian Maior, care a transmis un mesaj  de mulțumire din partea vicepremierului Vasile Dâncu pentru premiul primit și regretul său că nu a putut participa la eveniment.

„Domnul Vasile Dâncu va veni cu plăcere să discute atât despre proiectele sale de dezvoltare a societății românești cât și despre cum poate țara să ajute diaspora mai mult. El consideră, ca și mine, că românii din afara țării sunt cei mai buni ambasadori pentru România. Vasile Dâncu este un om politic care valorizează lupta de idei, un patriot care dorește crearea unei Românii puternice în cadrul Uniunii Europene, dorește ca țara noastră să fie un partener solid al Statelor Unite, într-o lume plină de provocări dar și de mari oportunități. Vasile Dâncu consideră că România trebuie să întărească legăturile cu diaspora și să folosească experiența românilor din afara țării.”, a afirmat ambasadorul George Cristian Maior.

Totodată, George Cristian Maior a apreciat importanța contribuţiei aduse de comunitatea românilor din America la dezvoltarea relaţiilor dintre România şi SUA și rolul semnificativ pe care aceasta îl are în extinderea și diversificarea legăturilor dintre cele două ţări.

La eveniment au participat peste 200 de persoane, printre care reprezentantul permanent al României la Organizația Națiunilor Unite, ambasadorul Ion Jinga, ambasadorul Republicii Moldova în SUA, medici româno-americani şi personalităţi din mediul academic şi diplomatic.

Societatea Medicală Română din New York reuneşte medici româno-americani, fiind una dintre cele mai vechi organizaţii profesionale de profil ale comunităţii române de pe coasta de est a SUA. Societatea premiază anual realizările unor personalităţi medicale din cadrul comunităţii române, precum şi personalităţi care aduc un aport important la dezvoltarea relaţiilor dintre România şi Statele Unite ale Americii.

 

Ambasada României în Statele Unite ale Americii

 

“Orașul dispărut. Ploiești”, redescoperit de scriitorul Dan Gulea

Ioan POPESCU


Sâmbătă, la librăria “Cărturești” din Ploiești, un foarte numeros public a fost prezent la lansarea Albumului de fotografii ”Orasul dispărut. Ploiesti”, autor: scriitorul și prof. de limba și literatura română Dan Gulea, un tânăr și talentat publicist ploieștean, recent nominalizat la Premiul pentru literatură pentru cartea de eseuri Marginaliile avangardelor, în cadrul Galei Matei Brâncoveanu pentru tineri, premii acordate de Fundația Alexandrion.
Albumul „Orașul dispărut. Ploiești” (Editura „Ploiești-Mileniul III”, 2016) reprezintă o lucrare amplă, ce conține peste 300 de fotografii din orașul de altădată, cu focalizare pe anii 1960-1970, dar și cu imagini din anii 1950, din perioada interbelică sau din secolul XIX. Un oraș dispărut din multiple cauze: naturale (cutremure), sociale, politice, economice. Pornind de la un set de fotografii ale Fotocineclubului de la Casa de Cultură a Sindicatelor, care urmau să fie aruncate la gunoi, împreună cu tot fondul de carte al instituției, de către noua conducere a CCS, autorul și-a continuat investigațiile și a completat cercetarea cu colecția Ioan Groșescu (director al CCS la începutul anilor 1970), precum și cu colecția Carol Nicolae Debie (aflată la sediul Societății Culturale „Ploiești-Mileniul III”, director ing.Constantin Trestioreanu), dar și la Direcția Județeană a Arhivelor Prahova. Cu sprijinul lui Dorin Stănescu, istoric și vicepreședinte al Societății, investigațiile lui Dan Gulea pentru conturarea unei epoci au ajuns la colecția Alin Tomozei (nepotul cunoscutului inginer și director al Uzinelor „1 Mai”, asasinat bestial de Securitate la jumătatea anilor 1960), precum și la alte arhive și martori ai epocii,care au furnizat diferite informații și imagini: Bogdan Ciupercă, A.Hoffmann, D.I. Topciu ș.a.
Anii 1960-1970 sunt speciali în istoria orașului nostru pentru că ei surprind două stiluri sau epoci: cea veche - care s-a dezvoltat organic de la începuturile modernității valahe, și cea nouă – caracterizată de  intervenția brutală a așa-zisei Epoci de Aur, care a resistematizat nu doar tramele urbane, ci și viața multora dintre concitadinii noștri. Bine reprezentat în album, cu peste 60 de fotografii, este vechiul centru al orașului. Remarcabile sunt și pozele selectate din colecția de peste 1500 de fotografii a enciclopedistului Carol Nicolae Debie, cel care, înainte de demolarea impusă de regimul comunist, a fotografiat aproape casă cu casă, dar și imaginile și realitățile epocii,  surprinse de fotografi profesioniști sau amatori grupați la Fotocineclubul de la Casa Sindicatelor, dintre care amintim pe  regretații Dorin Manolescu și ing. Ion Dravăț sau pe Petre Angelescu, alături de semnatarul acestor rânduri, pe vremea când activam ca fotoreporter la ziarul Flamura Prahovei (1966-1990), ce au surprins multe dintre realitățile epocii. Acestora li se adaugă alte nume, despre care albumul furnizează o serie de informații interesante. A treia sursă majoră a albumului este colecția Alin Tomozei, care reunește imagini de familie, cărți poștale sau imagini de epocă, multe dintre ele fiind pentru prima dată publicate.
Firesc, autorul a ținut să includă în album și momentele ilustrate în care orașul a fost vizitat de Al.I.Cuza, Take Ionescu sau Carol al II-lea, cu tributul necesar epocii comuniste (Gheorghiu-Dej, Nicolae și Elena Ceaușescu, Ion Gheorghe Maurer).
Deși nu lipsesc incursiunile în secolul al XIX-lea (27 de fotografii) sau din perioada interbelică (37 de imagini – dintre care un lot special de reclame ale epocii), albumul este focalizat pe anii transformărilor, anii 1960-1970, în capitole intitulate: „Evenimentele vieții cotidiene” (cum și unde își petreceau ploieștenii timpul liber: la teatru, la hipodrom sau pur și simplu cu… ursarii – in parcul din fața Halelor Centrale, mai ales!), „Imaginarul simbolic” (monumentele și spațiile memoriei colective, înlocuiri și reamenajări) și, mai ales, „Redesenarea centrului” (vechea Piață a Unirii, în fiecare dintre laturile sale cardinale, cu Lipscanii sau cu Brașoveni, Franceză și Unirii, respectiv Calea Câmpinii, până în zona de Nord a Bisericii „Sf. Vasile“). „Orașul rural”, „Orașul muzicii” și „Orașul subteran” sunt alte trei capitole care încheie această apariție editorială unică în peisajul cercetărilor și publicațiilor despre Ploiești, apărută în condiții grafice deosebite, sub egida Societății Culturale “Ploiești-Mileniul III” și a colecționarului ing.Alin Tomozei.

Cum spuneam, lansarea acestui excepțional album fotografic, s-a bucurat de prezența unui numeros public, semn că ploieștenii sunt mari iubitori de literatură despre orașul lor.

Despre acest remarcabil eveniment editorial au vorbit, în cuvinte elogioase, Andi Enache – managerul librăriei “Cărturești”- Ploiești, ing. și colecționarul Alin Tomozei, istoricul Dorin Stănescu. În final, a luat cuvântul Dan Gulea, autorul albumului. Acesta, vădit emoționat, a spus: “Mă bucur să văd aici, în jurul acestui proiect, atâta lume. Cu siguranță curioasă să cunoască, vizual, cum arăta orașul  dispărut, pe care nici eu nu l-am cunoscut. Acest proiect s-a născut atunci când am aflat că, după ieșirea la pensie a dlui Ion Bălcinoiu, cunoscutul director al Casei de cultură a sindicatelor, noua conducere intenționa să se dispenseze de imensul fond de carte al bibliotecii, inclusiv câteva sute de poze din activitatea cultural-artistică a CCS. Am intrat pe fir și am hotărât săle  includ într-un viitor proiect. Unele dintre ele aparțineau unui martor al „orașului dispărut”. E vorba de cunoscutul  jurnalist Ioan Popescu, pe care-l salut respectuos, prezent și acum, cu aparatul de gât, pentru a imortaliza și acest moment editorial. Cele peste 300 de fotografii din album, la care am lucrat un an de zile, vin din mai multe surse. In primul rând din colecția reputatului intelectual Carol Nicolae Debie, apoi cele de la CCS, fondul Alin Tomozei și Societatea culturală “Ploiești-Mileniul III”, al cărei președinte este dl Constantin Trestioreanu, cunoscut om de cultură, care prin societatea pe care o conduce, de 15 ani, promovează valorile culturale ale Ploieștiului, prin zeci de cărți, dintre care aș menționa monografia de amploare  ‘’Marea Carte a Ploieștilor’’, în trei volume, dintre care două deja tipărite.

Pentru sprijinul acordat în realizarea acestui proiect de suflet, țin să mulțumesc, pe lângă cei menționați, și istoricului Dorin Stănescu, precum și tuturor care mi-au fost alături, în primul rând lui Alin Tomozei, care a finanțat apariția acestui album”.

Mulți dintre cei prezenți la evenimentul editorial au cumpărat albumul, pe care autorul a acordat, cu generozitate, autografe. Pentru cei interesați de acest inedit album fotografic, precizăm faptul că el poate fi procurat de la librăria “Cărturești”, inclusiv online, contra sumei de 52,9 lei. Merită banii, vă asigur!

 O CU TOTUL ALTĂ POVESTE DESPRE MOȘ NICOLAE

L-ai zărit cumva, azi-noapte, pe Moș Nicolae? Poate chiar ți-ai făcut o poză cu el? Întreb și eu așa, într-o doară. Căci dacă în preajma Crăciunului lumea e plină de Moș Crăciuni, ba și de Crăciunițe, pe Moș Nicolae nu l-a văzut încă nimeni până acum în carne și oase. Nu numai “moș”, dar și sfânt, Nicolae este un personaj discret și manierat, care, spre deosebire de Moș Crăciun, nu dă buzna în casa omului, făcându-și vânt pe horn, în loc să bată politicos la ușă, nu este movie star, nu apare în reclame și nici nu îi place ca văzduhul să răsune de clinchetul zurgălăilor de la sania lui. Cu toate că nimeni nu îi dă așa mare importanță ca lui Moș Crăciun, Moș Nicolae nu ia seama și nu ține supărare. Parolist, el vine an de an pe 5 decembrie la miezul nopții, cu o desagă la fel de plină ca a lui Moș Crăciun, aducând daruri atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari.


Pe deasupra, Moș Nicolae nu are pretențiile lui Moș Crăciun, care se vrea așteptat cu brad împodobit și cozonaci pe masă. Rezonabil, Sfântul Nicolae nu îți cere decât să îți pregătești din ajun cizmulițele sau ghetuțele, să le ștergi de praf, să le faci cu cremă și să le pui la ușă, pentru ca el să aibă unde să îți lase ce are de lăsat. Uite, bunăoară, azi-noapte, în timp ce tu dormeai, el a trecut pe la toate casele și le-a  oferit celor ce au fost cuminți câte un dar, iar pentru cei mai neascultători a adus o nuielușă.


Pot să te mai întreb ceva? Ție ce ți-a pus Moș Nicolae în cizmulițe azi-noapte? Un dar, ca semn că întreg anul ai fost un om bun, cu gânduri curate si fapte de toată lauda? Sau ai găsit o zvârlugă de nuielușă, numai bună de altoit cu ea pe cei care nu au fost cuminți și ascultători? Dacă Sfântul te-a făcut fericit și ți-a lăsat în ghetuțe un cadou, atunci să îl stăpânești sănătos! Dacă însă, te-ai pricopsit cu un bețișor, e clar că nu ai primit nota zece la purtare. Totuși, chiar și așa, nu fi descumpănit, nu te supăra pe Moș Nicolae și nu te gândi că a fost aspru cu tine. Mai bine, ia-ți o clipă de răgaz, așează-te și privește cu atenție nuielușa cu care el te-a cadorisit.


 Dacă îmi vei urma sfatul, o să descoperi că nu ai motive să crezi că Sfântul Nicolae nu te iubește și că în desaga lui nu s-a găsit nimic bun și pentru tine. Căci varga adusă de el nu e tocmai un băț obișnuit, ci chiar nuielușa de alun din basme. Acea nuielușă fermecată, cu care dacă atingeai un copac uscat, el dădea pe loc frunze, flori și rod. Ai observat cum la capătul iernii, pomii golași, pe care suflarea Crăiesei Zăpezii i-a lăsat fără podoabe, așteaptă un moment magic, pentru a redeveni cei de acum o primăvară? Și cum dintr-o dată, în zorii unei zile calde și însorite îi admiri, căci au muguri și flori? Peste noapte, cineva i-a atins cu nuielușa fermecată de alun și ei au renăscut.


Ai și tu o astfel de nuielușă de la Moș Nicolae? Dacă da, atunci nu este cazul să te întristezi, ci lasă să prindă viață în sufletul tău de om mare, fericirea pe care o simțeai în copilărie, când el îți făcea surprize la care nici nu visai. Dă-i voie inimii tale să fredoneze iarăși, refrenele pline de drăgălășenie ale inocenței, învață din nou să prinzi aripi când soarele răsare și ia-o de la capăt în ziua următoare, uitând că ai ajuns atât de departe pe drumul tău de adult, încât nimic nu te mai bucură.


 Să fii sigur că Moș Nicolae a știut că ai un suflet gri, în care albul fericirii e înecat în prea mult negru. De aceea, pentru că la el totul e doar în alb și nimic în negru, în timp ce loc de gri nu există, Sfântul Nicolae ți-a dăruit o nuielușă fermecată, cu care să alungi mâhnirea, grijile și supărările și să îți clădești un suflet pentru fericire. Folosește-o! Fii fericit, iar fericirea ta să înfrunzească, să înflorească și să lege rod, pentru ca astfel, să îi faci și pe alții fericiți!

Să știi că fericită sunt și eu, pentru că am primit în dar de la Sfântul Nicolae o nuielușă fermecată de alun și o carte ce mi-o doream de foarte mult timp: “Tot ceea ce trebuie să știe o doamnă”. Aceasta este cartea pe care o citea și o recitea din scoarță în scoarță personajul meu preferat din copilărie, Mary Poppins. Nu îți voi ascunde că am și început să o citesc și iată ce am găsit: “Dacă îți pui o dorință atunci când vezi prima stea, ți se îndeplinește.” Mi-am propus ca începând din această seară, să nu mai ratez momentul când cea dintâi steluță prinde să strălucească pe boltă.

 

Și uite așa, peste un an, când va sosi iarăși, Moș Nicolae va privi cu bucurie la mulțimea de pomi înfrunziți, înfloriți și plini de roade pe care îi port în suflet, iar eu nu numai că voi fi în temă cu tot ceea ce trebuie să știe o doamnă, dar pe deasupra, voi avea și o mulțime de dorințe împlinite.

Dar aceasta va fi peste un an. Deocamdată, azi este Moș Nicolae. Iar Crăciunul bate la ușă. Cu lumini colorate, cu turtă dulce și cu zăpadă. În sania sa trasă de reni, Moș Crăciun, vesel, neobosit și încărcat de energie pozitivă, va aduce daruri multe. Micuții îl vor aștepta cu nerăbdare, privind pe fereastră, doar-doar va apărea… În cele din urmă, obosiți de atâta așteptare, vor începe să picotească, în timp ce mama le va șopti un basm. Așa începe de fiecare dată Ajunul. Cu “A fost odată, ca niciodată…” Însă aceasta este deja o cu totul și cu totul altă poveste.

 

Corina Diamanta Lupu

București

6 decembrie 2016

  Muzica vorbește într-o singură limbă, cea a sufletelor!

„A cânta înseamnă a te ruga de două ori." – Sf. Augustin

 

   Duminică, 27 noiembrie 2016, în aceeași sală de spectacole „Duke Performance” (Centrul Artelor Performante) – parte a Universității Duke din Durham, Carolina de Nord, având menirea de a prezenta publicului spectacole în mod voit eclectic, am audiat un concert deosebit, intitulat A CHANTICLEER CHRISTMAS – cu program de muzică sacră susținut de o formație de două spre zece voci, un cor de sex masculin, cor care susține peste 100 de concerte anual, în Statele Unite și întreaga lume. Cele douăsprezece voci, de la contra-tenor la bas, sub îndrumarea directorului muzical William Fred Scott, se remarcă prin interpretări originale, de la Renaștere la jazz, și de la Evanghelie la temerara muzică nouă.

   S-a apreciat pe drept cuvânt că, Chanticleer îți taie răsuflarea prin exactitatea intonației, puritatea sunetelor, varietate și stiluri diferite. Sediul corului este în San Francisco și este cunoscut în întreaga lume ca „o orchestră de voci de sex masculin”.

   Piesele interpretate în acest concert au fost ale compozitorilor: William Byrd (1539-1623), Giovanni Maria Nanino (1543-1607), Jacob Clemens non Papa (1510-1555), Francisco Guerrero (1528-1599), Giovani Pierluigi da Palestrina (1525-1594), Hieronymus Praetorius (1560-1629), John Tavener (1944-2013), Jaakko Mantyjarvi (n. 1963), William  Billings   (1746-1800), Charles Ives (1874-1954), Charles Beaudrot (n. 1951), Steven Sametz  (n.  1954), Franz Biebl (1906-2001), Pierre Villette (1926-1998), selecțiuni de colinde populare selectate de diferiți dirijori de coruri și traduse în aranjamente, precum: Leonard de Paur, John Rutter, William Walton, Eric William Barnum, R.L. Pearsall, David Willcocks, Joseph Jennings, Rosephanye Powell, Robert De Cormier, Jennings.

   Soliștii au apărut pe scenă îmbrăcați în fracuri – haine bărbătești de ceremonie –, cu partiturile în mâini, ca pentru rugă. Concertul a început cu „A Solis Ortus Cardine”, un cânt gregorian, numit după Papa Grigorie I (540-604), termen atribuit vastului repertoriu liturgic „plainchant” adunat pe parcursul a câtorva sute de ani, aproximativ între 700-1300 e.n. Sunt aproape 3.000 de cântări existente în repertoriul gregorian, cu texte specifice fiecărei zile a anului liturgic al Bisericii Romano-Catolice. Textul integral al piesei este deci viața lui Isus Hristos, de la concepție până la înviere. Primele șapte strofe, utilizate în scopul „Laudelor” din timpul sărbătorilor Crăciunului, se concentrează în special pe miracolul nașterii lui Isus. Sunt de remarcat spusele Sfântului Augustin (secolul al 4-lea): „A cânta înseamnă a te ruga de două ori ".  Au urmat:  „Ecce Virgo Concipiet” – William Byrd); „Ho, die Nobis Caelorum Rex” – Giovanni Maria Nanino; „Pastores Loquebantur” – Jacob Clemens non Papa; „Ave Virgo Sanctissima” – Francisco Guerrero; Vergine bella” – Giovanni Pierluigi da Palestrina; „Joseph lieber, Joseph mein” – Hieronymus Praetorius; „The Lamb” – John Tavener.

   Mă opresc la această frumoasă piesă, relatând câteva date despre  compozitorul englez John Tavener care și-a manifestat talentul muzical la o vârstă fragedă, devenind deosebit de bun organist și pianist, apoi talent asupra compoziției, participând la Royal Academy of Music, unde a câștigat mai multe concursuri și premii. În anul 1965, o cantată dramatică a lui Tavener a impresionat publicul din Londra la premieră și din acel moment a fost solicitat de către cele mai multe dintre cele mai importante organizații din Anglia și Statele Unite ale Americii, muzica lui fiind larg cunoscută și extinsă în întreaga lume. Muzica corală constituie cea mai mare parte a operei lui Tavener, variind de la colinde simple, la scară largă cu lucrări cu acompaniament orchestral. El se numără printre cei mai cunoscuți compozitori ai ortodoxiei din lumea vestică de astăzi, prin opera sa exprimând profunzimea tradiției ortodoxe, și vorbind despre muzica lui ca fiind o icoană a sufletului. În 1993 a compus Song for Athene,  după ce participă la slujba de înmormântare a actriței Athene Hariades, de origine greacă. Maica Tekla a compus libretul folosind texte din Shakespreare și din slujba ortodoxă a înmormântării.  Compoziția sa a fost interpretată în 1997 la funeraliile prințesei Diana, aducându-i faima în întreaga lume. A primit titlul de nobil în 2000 pentru contribuțiile sale în domeniul muzicii.

Mielul a apărut în forma sa originală poetică, în Songs of Innocence (1789) a lui William Blake; în poem figura mielului este simbolul cheie al inocenței. Tavener a stabilit poemul cu o tehnică adecvată de simplitate, folosind o expresie melodică, repetiție care se asemuiește unei litanii continue, variind cu texturi armonice. Efectul este cel al sensibilității și transcendenței: „Mielușel, cine te-a făcut? Tu să știi cine te-a făcut?/ Miel mic, am să-ți spun mielușel,/ mielușel am să-ți spun;/
El este chemat cu Numele Tău,/ căci el însuși un miel s-a chemat./ El este blând, el este ușor./ A devenit un mic copil./ Eu, un copil și tu un miel,/ Suntem chemați după numele său./ Mielușel, Dumnezeu să te binecuvânteze!/ Mielușel, Dumnezeu să te binecuvânteze!”  

   În continuare piesa „Noel nouvelet” – Matthew Oltman; „A un Nino Ilorando” – Francisco Guerrero); Staffan var en stalledrang”Jaakko Mantyjarvi; „E la don don” – trad. (traducător) Catalan, arr. (aranjament) Noah Greenberg).

Cuvântul acestei piese catalană – cuvânt spaniol villancico –, în timpurile anterioare fiind menționat drept cântec de dragoste polifonic format din mai multe strofe și un refren, derivat din versuri de dans, cu un gust distinct rustic popular, a ajuns să însemne „colinde” introduse în Liturghia zilelor de sărbătoare, în special de Crăciun. „E la Don Don” este un dialog plin de viață, un colind sincopat.

   A urmat „Masters in This Hall” – trad. French, arr. Shaw/Parker; „A Virgin Unspotted” – William  Billings; „A Christmas Carol” – Charles Ives; „Courtesy” – Charles Beaudrot; „Gaudete!” – Steven Sametz.

În a doua parte au urmat piesele: „Ave Maria” – Franz Biehl (1906-2001). Piesa explorează posibilitățile bogate ale corului dublu-sonor scris pentru vocile oamenilor. Textul „Ave Maria” este interpretat de un cor de patru voci și un răspuns de către un grup de trei-voci de soliști, acesta formând un refren care separă cele trei versete scandate.  Rezultă un amestec de sunete melodice cu caracter medieval, armonii calde corale, foarte plăcute auzului. Se aud cuvintele: „Angelus Domini nuntiavit Mariae/ et concepit de Spiritu Sancto. (Îngerul Domnului a făcut vestire sa Mariei/ și ea a conceput pe Duhul Sfânt)./ Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum; (Ave Maria, plină de har, Domnul este cu tine);/ Benedicta tu în mulieribus,/ et benedictus fructus Ventris tui Jesus.(Binecuvântată ești tu între femei,/ și binecuvântat este fructul pântecului tău, Isus)… Sancta Maria, Mater Dei,/ ora pro nu peccatoribus./ Sancta Maria, ora pro nobis/
nunc și în hora mortis nostrae. Amin. (Sfântă Maria, mama lui Dumnezeu,/ roagă-te pentru noi păcătoșii./ Sfântă Maria, roagă-te pentru noi/ acum și în ceasul morții noastre. Amin.)

   Au urmat piesele „Hymne a la Vierge” – Pierre Villette; „God Rest Ye Merry, Gentleman” – trad. English, arr. Leonard de Paur); „Il Est Ne Le Divin Enfant” – trad. French, arr. John Rutter); „Make We Joy” – William Walton; „Sweeter Still” – Eric William Barnum; „In dulci Jubilo”

trad. German, arr. R.L.Pearsall; „Infant Holy, Infant Holy” –  trad. Polish, arr. David Willcocks; „It Came Upon a Midnight Clear” – trad. American, arr. Joseph Jennings; „Who is the Baby?” – Rosephanye Powell; „The Virgin Mary Had a Baby Boy” – West Indian Spiritual arr. Robert De Cornimier); „O Come All ye Faithful” – Trad. English, arr. Jennings. 

   Către final piesele au culminat energic și emoționant: „Come All Ye Faithful”, este o piesă bine – cunoscută și iubită în întreaga lume. Considerată a fi destul de veche, au existat încercări de a o standardiza și publica, încă de la mijlocul anilor 1700. Aranjamentul Jennings, scris pentru Chanticleer combină un decor mai degrabă tradițional al primului vers, cu o armonizare virtuozică, plină de bucurie în versetul final. „0, veniți voi toți cei Credincioși/ Veseli și triumfători,/ O, veniți voi, veniți la Betleem./ Veniți să-L priviți, / Născut Împărat al îngerilor;/  0, veniți să-L Adorăm/ pe Hristos Domnul…”. De la primului vers, se ajunge la finalul, plin de bucurie: „Da, Doamne, Te salutăm născut în această dimineață fericită ...”.

Percepția sunetelor a fost de natură mistică, unificând în mod armonios nivelurile energetice  subtile ale ființei noastre, în pragul Sfintei Sărbători a Crăciunului. 

A fost un spectacol original, de durată (mai mult de două ore), muncit, reușit, din suflet dăruit și corul celor două spre zece voci a fost puternic aplaudat.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord


Reîntregirea lui Mihai Viteazul

Ioan POPESCU


După cum se știe, marele voievod Mihai Viteazul a fost decapitat pe 9 august 1601 în tabăra de la Câmpia Turzii, la comanda împăratului Rudolf al II-lea. Capul a fost luat de un credincios de-al său, conform unei însemnări a lui Radu Mihnea, domn al Țării Românești. Trupul său a rămas însă,timp de trei zile, pe câmpul de bătălie, unde a fost batjocorit și de oameni și de câini, după care a fost îngropat. Ulterior, trupul a fost dus la Biserica Mitropolitană de la Alba Iulia, unde a rămas pentru o perioadă de timp. Se știe că osemintele Voievodului au dispărut de acolo înainte de desființarea Mitropoliei Ardealului și transformarea lăcașului în biserică catolică (1701).


De atunci însă și până în 2010, nu a mai existat niciun indiciu despre osemintele lui Mihai Viteazul. În anul 2010, călugării de la Mănăstirea Plăviceni din județul Teleorman au făcut o descoperire de excepție, respectiv un schelet care se potrivea în ceea ce privește dimensiunile cu cel al marelui domnitor. Argumentele inițiale care susţineau teoria potrivit căreia osemnitele ar fi aparţinut lui Mihai Viteazul erau legate de faptul că Mănăstirea Plăviceni a fost ridicată de Doamna Stanca, că hramul este al Arhanghelui Mihail, dar şi faptul că din schelet lipsea capul, dar și membrele superioare fără claviculă și coaste, ceea ce corespundea modului cum a fost mutilat Voievodul în 1601, după cum a precizat părintele Teoctist Moldovanu, stareţul mănăstirii.  Hotărât să facă lumină în acest caz, Preotul a făcut un test ADN și măsurători antopometrice ale oaselor descoperite, folosind material ADN de la mama lui Mihai Viteazu, Teodora Cantacuzino, înmormântată la Mănăstirea Cozia.


Supoziția călugărilor de la acea vreme s-a adeverit, după ce a fost definitivat raportul medico-legal care atestă faptul că osemintele corespund ca mărime celor ale domnitorului, iar din cadavru lipsește capul (care se află acum la Mănăstirea Dealu din Târgoviște - foto), dar și celelalte elemente lipsă ale corpului.


Biserica Ortodoxă Română – un gest simbolic pentru centenar


Anul 2018 este un an important pentru istoria poporului nostru, având în vedere că se vor împlini 100 de ani de la reunificarea vechilor provincii ale Daciei în România și formarea națiunii române. Un gest deosebit din partea Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Daniel, a președintelui Comisiei de Canonizare, prof. univ. dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, precum și a Sfântului Sinod ar fi să aprobe canonizarea marelui Voievod întregitor de neam și țară. Doamne, ajută poporul român!


(Sursa:facebook)

Ce a pictat, pe pereții unei hale din orașul Padova, un student basarabean?


Ioan POPESCU, Ploieşti


Luca Alexei, student al Universităţii Pedagogice „Ion Creangă” din Chişinău, a realizat pe pereţii unei hale din oraşul Padova, Italia, câteva picturi murale inedite. Acestea cuprind scene din lumea copilăriei, dar şi chipul Slăvitului Voievod Ştefan cel Mare și Sfânt.


Solicitat de către un reporter de la Curentul.md, Alexei Luca a povestit de unde a i-a venit propunerea de a picta secvențe din Istoria românilor într-un oraș din Italia.

„Am fost recomandat de către părintele Vasile Ciobanu din satul meu natal, părintelui Vasile Corja, care slujește în biserica în curtea căreia se află, in acest moment, picturile murale. Prin intermediul picturilor mele am redat, de fapt, tradițiile și cultura noastră românească. Am dorit astfel să aduc un pic mai aproape de numeroșii moldoveni din Italia, o parte din tradițiile de acasă”, a spus el. „Am început lucrul pe 11 octombrie si am terminat pe data de 11 noiembrie, exact cu o zi înainte de Sfințirea Bisericii „Sfânta Cuvioasa Paraschiva” din Padova, Italia. Au fost trei compoziții. Prima, reflectă păstorul cum își protejează familia, în care sunt redate  tradițiile oamenilor de la țară, care știu și să muncească, dar și să sărbătorească. Într-o altă  pictură sunt reflectate poveștile noastre, personaje cu diferite caractere și emoții. Și, bineînțeles, nu putea lipsi figura marelui domnitor moldovean Ștefan cel Mare și Sfînt, bisericile și mănăstirile ctitorite de Măria Sa”, a mai adăugat el.


Totodată, tînărul a mai mărturist faptul că această experiență a fost nouă pentru el, dar una destul de interesantă
.„ Cu acest prilej, am cunoscut oameni noi. În special, am întîlnit o familie tare grozavă care m-a ajutat foarte mult, prin faptul că m-a găzduit cîteva zile. De la ei am aflat  multe lucruri frumoase și interesante despre orașul Padova. De asemenea, am avut ocazia să cunosc și artiști locali de acolo. Ulterior, au apărut și unele comenzi, semn că italienilor le-au  plăcut picturile mele”.

Despre LOGICĂ

Țipătul nu este un argument, dar este o dovadă că omul acela nu mai are ce face cu logica.” –

Octavian Paler

 

   Prin logică se înțelege folosirea rațiunii în realizarea anumitor activități. A fost definită de filozoful și omul politic englez John Locke (1632-1704) ca fiind anatomia gândirii. ,,A face logică înseamnă a face un act intelectual aristotelic”, scria matematicianul, logicianul Anton Dumitru (1905-1992), în „Istoria logicii”. Logica a fost studiată din antichitate de către numeroase civilizații – India, China, Persia și Grecia. În Europa a fost răspândită ca disciplină a lui Aristotel (384 î.H.-322 î. H.), unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, care i-a acordat un loc esențial în filozofie. El a dezvăluit legile necesare ale gândirii, independente de voința și de dorința oamenilor și a căror respectare este obligatorie în procesul demonstrației, în procesul dovedirii adevărului. Conform gândirii lui, adevărul este concordanța dintre gândire și realitate; falsul dimpotrivă, apare atunci când realitatea se reflectă în gândire deformat, greșit.

   Atât pentru Aristotel cât și pentru înainte-mergătorii săi – Socrate și Platon – scopul ultim al filozofiei era cunoașterea a ceea ce este general în indi­vidual, cu alte cuvinte explicarea fenomenelor empirice în natură și viață, prin determinarea formelor și legilor ce guvernează aceste fenomene. Socrate afirma că fiecărui lucru îi corespunde un concept sau noțiune, Platon alătura și Ideea. Aristotel, spirit realist, era convins că aceste legi nu pot fi descoperite decât prin rațiune și punea întrebările: Cum trebuie gândită exis­tența? Ce se numește substanță? și răspundea:. „Existența nu este o materie, fiindcă dacă ar fi așa, nu s-ar putea niciodată explica spiri­tualul, și nici ceva general – ca la Platon –, ci ea este lucrul singular determinat prin ceea ce este general”. Aristotel critica la Platon mai ales cunoașterea intuitivă și evoluția dialectică a acesteia, și accentua observarea legilor generale de care trebuie să țină cont gândirea, dacă vrea să descopere adevărul. Așa a devenit Aristotel întemeietorul logicii ca o disciplină filozofică independentă, universalizată apoi, care s-a născut în democrația greacă, favorizată fiind de disputele filozofice și dezbaterile politice din acea vreme.

   Scopul urmărit de Aristotel a fost să arate în ce mod se poate obține o gândire corectă, pentru a putea fundamenta o metodă de argumentare, de aceea lucrarea sa „Analitica primă” a fost cunoscută și sub denumirea de „Silogistica lui Aristotel”, fiind considerată o operă genială. Intelectul nu poate recunoaște ca fiind absolut corect decât principiile deduse din premise, de aceea, după Aristotel, gândirea nu poate fi decât deductivă: „Silogismul este o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”, adică – un lanț de argumente. Această deducție se numește raționament sau silogism, iar teoria silogismelor reprezintă cea mai importantă parte a logicii aristotelice, fiecare silogism fiind constituit din premise, adică judecăți care sunt rapoarte între un subiect și predicat, un raport între două noțiuni. Deci, noțiunea, judecata și silogismul sunt elementele logicii. Din unirea conceptelor (noțiunilor) se formează judecăți, judecata fiind legarea a doua noțiuni cu ajutorul copulei „este”. Fiecare judecată poate fi: generală ori particulară, ori nedeterminată, depinzând de mulțimea obiectelor ce aparțin unei noțiuni despre care se vorbește; poate fi afirmativă, sau negativă, sau limitativă; sau adevăr absolut, sau exprimă un fapt real, sau este îndoielnică, nesigură. Și exemplifica judecata: „toți oamenii sunt muritori este generală, afirmativă, exprimă un fapt real”.

   Teoria aceasta despre silogisme este fundamentată pe principiul: ceea ce are valabilitate pentru întreg, are valabilitate și pentru părțile acestuia. Aristotel a tratat problema așa de bine, încât „Kant chiar a afirmat că, de la Aristotel, logica n-a făcut nici un progres și nici nu avea nevoie să facă”, spunea filozoful, logicianul, profesorul Nae Ionescu (1890-1940) în primul său curs de logică intitulat „Obiectul și metoda logicii”. Logica aristotelică a fost ca un studiu introductiv pentru o altă disciplină, cea a metafizicii. Ideile au fost dezvoltate de Nae Ionescu în cursurile lui de logică pe care le-a ținut pe lângă catedra profesorului Rădulescu-Motru, în calitate de asistent, suplinitor, conferențiar și în ultimii ani ca profesor, el fiind un logician cu preocupări metafizice. Punând întrebarea: „Ce se întâmplă în logică?”, tot el, Nae Ionescu, răspunde: „În logică am un material. Acesta este gândirea omenească formulată […] Știți că sunt oameni cu care nu vă puteți înțelege. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că procesul de gândire se produce în el, în fața aceleași realități, altfel. Este o foarte mare elasticitate în conceptul acestei gândiri.[…] Eu mă pot înțelege cu cineva pentru că fac aceleași raționamente, am același mecanism de gândire, dar mă pot înțelege chiar dacă n-am nimic comun cu el.[…] A te înțelege cu cineva nu înseamnă întotdeauna a fi la fel cu celălalt; se poate ca înțelegerea să fie o înțelegere exterioară. Ce înseamnă logică? E știința gândirii omenești formulate. A cărei gândiri omenești? A noastră. […] Gândirea e ceva care se schimbă după timp și loc, și, când fac logică, cercetez gândirea omenească formulată, fac știința gândirii mele, care e a gândirii noastre, nu a gândirii omenești. Iată ce înseamnă logica”. 

   Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) de care am amintit, punea un deosebit accent pe rațiune, simțurile ocupând un loc secundar și totul reducându-se la „omnipotența” umană. El afirma că orice lucru al naturii acționează după legi, ca atare doar o ființă rațională poate acționa conform reprezentării legilor, de unde rezultă că ea are o voință. Dar, trebuie să adăugăm că, în mod – tot rațional – este imposibil să existe legi sau maxime de orice natură, în spatele cărora să nu existe o persoană care să le emită. Creatorul se descoperă omului în primul rând prin creația Sa rațională, Dumnezeul creștinismului fiind și un Dumnezeu al rațiunii. Legile naturii coexistă cu voința și scopul Dumnezeului revelat. Kant postulează „ființa supremă”, „binele suprem”, ancorate puternic de necesitatea morală, datorie și legi omenești. Dar noțiunea de Bine Suprem nu poate să înlocuiască pe Dumnezeul cel adevărat. Dumnezeul lui Kant este doar un dumnezeu al moralei. Și pentru că umanitatea a recunoscut întotdeauna că există ceva dincolo de ea, ceva superior ei, Dumnezeu, zei, sau puteri impersonale, a admite existența acestei inteligențe supreme, este și rațional și sentimental, este un lucru legat de datoria conștiinței noastre – fărâmă din Marea Conștiință –, este „ glasul lui Dumnezeu în om”, este „judecătorul nemituit” – nouă dăruit.

   Théodule-Armand Ribot (1839 şi 1916), cel considerat părintele psihologiei științifice franceze, s-a făcut cunoscut, în special, cu studiile asupra psihologiei sentimentelor. În lucrarea sa „Logica sentimentelor” demonstrează existența la om a unei logici de o cu totul altă structură decât logica rațională, și pe care o numește logică sentimentală. Între logica rațională și logica sentimentelor nu există o ruptură, în pofida diferențelor lor structurale și funcționale, deoarece amândouă sunt produse ale naturii umane și au o utilitate comună. Diferențierea constă, în opinia autorului, doar datorită procesului lent, desfășurat istoric: „Logica sentimentelor este determinată de natura subiectivă a celui care își propune să stabilească, pentru el însuși și pentru alții, o opinie, o credință”. Logica rațională, spune el, nu se poate extinde la întregul domeniu al cunoașterii și acțiunii, mai mult, omul manifestă o trebuință vitală, irezistibilă de a cunoaște anumite lucruri inaccesibile rațiunii și care intră în sfera emoționalului. Stoicii greci defineau afectul (reacția emoțională) drept o excitare a sufletului nerațional, sau un instinct atotputernic; afecțiunile nefiind judecăți, dar rezultând din acestea erau definite ca dispoziții ale sufletului, precum tristețea, melancolia, entuziasmul etc. Mai târziu, medicul, psihologul și psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) distinge sentimentul de afect cu toate că trecerea sentimentului în afect este fluidă, căci orice sentiment, când atinge o anume intensitate, declanșează inervații corporale și se transformă în afect”. Poate așa vom înțelege cugetarea scriitorului, politicianului român Octavian Paler (1926-2007) care a susținut că omul țipă când logica nu-l mai poate apăra, când sentimentele se fluidifică, iată, devenind afecte, și îl vom înțelege și pe filozoful, scriitorul Emil Cioran (1911-1995) care sfătuia: „Dacă ținem la un minimum de echilibru, să ne încredințăm strigătului, să nu pierdem nici un prilej de a urla”. Defularea sufletului, cred că, trebuie făcută în mod controlat, de rațiune. Rațiunea trebuie să dea o mână de ajutor afectului și astfel se dovedește valabilitatea celor afirmate de Ribot, cum că între rațiune și afect, nu există o ruptură, și nici nu vom asista la distrugeri – materiale sau sufletești.

   Ribot a definit și descris mai multe tipuri de raționament afectiv: pasional, inconștient, imaginativ, justificativ și mixt. Ca raționament imaginativ exemplifica raționamentul emoțional, cel propriu credinței și care a avut și are în continuare, un rol în istoria individuală și colectivă a umanității. De asemenea exemplifica raționamentul de consolare, el fiind o încercare de restituire a cantității de viață și de energie pierdute, de punere în valoare a unor stări din trecut sau din viitor capabile să compenseze prezentul, întrucât „nu putem găsi consolarea decât în amintirile plăcute ale unui tip revolut sau în acea construcție imaginară, proiectată în viitor, pe care o numim speranță”. Concluzionând, autorul scrie: „logica sentimentelor găsindu-se în natura noastră afectivă și activă, nu va dispărea decât atunci când omul ar putea deveni o ființă exclusiv intelectuală”. Putem fi de acord cu această prezumție? Nu cred! Cred că omul intelectual nu poate fi văduvit de logica sentimentelor, ea înfrumusețează ființa, și dacă, prin absurd, s-ar întâmpla acest fapt, omul, oare nu se va putea numi brută? Istoricul, politicianul, criticul literar român Nicolae Iorga (1871-1940) spunea că „este o logică a inimii, foarte grea, care n-a fost scrisă…”.

   Astăzi Logica este folosită în filozofie, matematică și informatică și este necesară în rezolvarea problemelor vieții noastre, întrucât ceea ce formează temeiul cunoașterii este trăirea directă a realității – experiența. Dar, această trăire este individuală și, de multe ori necomunicabilă. Pentru a fi împărtășită, ea trebuie rostită ca o știință care stabilește condițiile corectitudinii gândirii, a formelor și legilor generale ale unei raționări juste. Este împărțită în trei ramuri mari: logica clasică (formal filozofică), logica matematică (simbolică, numită și logistică) și logica dialectică. Logica clasică studiază noțiunea, judecata ca raport între noțiuni, și raționamentul – ca raport între judecăți, Aristotel, după cum am spus, fiind întemeietorul logicii clasice, descoperitorul silogismului și al doctrinei despre silogism – silogistică.

   Logica clasică și logica matematică expun formele și legile gândiri concrete în momentul relativei lor stabilități, în timp ce logica dialectică le expune în procesul mișcării și dezvoltării, al dialecticii lor. De aceea logica clasică și logica matematică se consideră a fi subordonate, prin natura lor, logicii dialectice, pe baza faptului că stabilitatea, în general, este relativă față de caracterul absolut al mișcării. Logica matematică s-a născut în sec. al XIX-lea odată cu dezvoltarea matematicii și a avut și are diverse aplicații. Într-un articol al unui ziar din anul 2009 se menționează că Spiritul analitic blochează simțul realității”, atribuind acest defect matematicienilor, și astfel „se caută oameni perfecți, instituții perfecte, legi perfecte, judecăți fără cusur” și întrucât majoritatea populației nu are suficiente cunoștințe politice, juridice sau economice, omul de rând trebuie să considere că deciziile pe care responsabilii din domeniu le iau sunt corecte, totul bazându-se pe încredere: „Arta politicii este arta de a lua decizii, raționale sau nu, și a le justifica astfel încât populația să aibă încredere în acele decizii. Dacă deciziile nu contravin bunului simț, politicienii, în general, reușesc să justifice orice, chiar și deciziile ilogice care se plătesc mai târziu”. Poetul român Mihai Eminescu (1850-1889) semnala: „Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”. Când deciziile politicianului sfidează bunul simț, înseamnă că ele sunt ilogice, complicate, greu de explicat și omul politic are nevoie de talent ca să-și impună punctul de vedere în fața opiniei publice, pentru a fi credibil. Se spune că masele pot fi mințite, manipulate, dar oamenii curând își dau seama, își schimbă opiniile, protestează și politicianului nu i se mai oferă încredere. Poate interveni presa cu explicații, analize care pot elucida o problemă expusă incorect, sau pot chiar să dărâme o hotărâre corectă. Se mai întâmplă ca politicianul să convingă presa de un neadevăr, sau s-o corupă și astfel el să devină credibil, chiar în pofida bunului simț. Această situația poate dura un timp, după care adevărul iese, uneori dureros, la suprafață. De aceea, jurnaliștilor li se cere să vadă bine, să judece profund, să slujească corectitudinea și să exprime cu fermitate adevărul.

   Dacă logica s-a născut în vremurile de demult, putem spune că ea a renăscut în secolul XX, când cuvântul „democrație” a ajuns să fie unul din cele mai populare cuvinte ale tuturor popoarelor și politicienilor din lumea întreagă, și despre care omul politic britanic Winston Churchill (1874-1965) spunea: „Democrația este un sistem politic prost, însă cel mai bun dintre cele pe care omenirea l-a inventat până acum”. Am depășit cu mult vremea când Bismarck – cancelarul german – „se hrănea” cu expresia-i favorită: „Forța merge înaintea dreptului”, adică argumentul celui mai puternic este întotdeauna cel mai bun, convinși fiind că „dreptatea celui mai puternic poate fi și cea mai puternică nedreptate”. Lumea civilizată a ales forța argumentelor și nu barbaria - comportamentul care dovedește lipsa de respect și ura fața de comportamentul civilizat. Important este că viața noastră în democrație se desfășoară sub semnul alegerilor, care, deși libere, presupun în prealabil dialoguri, dezbateri, argumentări logice, dar și argumentări de natură afectivă, care, în cele din urmă îmbrățișează adevărul.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

UN PERIPLU LITERAR TRANSATLANTIC CU LUCIAN BLAGA ȘI RADU STANCA ÎN POSTERITATE

    În peisajul  cultural românesc de la început de secol XXI, când  în România activează peste 6000 de edituri, dintre care cele mai multe tipăresc cărți fără să-și asume și responsabilitatea trimiterii lor spre cititori, o problemă vitală este modul cum circulă lucrările cu adevărat esențiale. De curând, am urmărit un veritabil periplu pe care criticul și istoricul literar Anca Sîrghie l-a făcut în marile centre ale României  cu două cărți remarcabile, după ce ( aici este surpriza paradoxală!) mai întâi ele au fost prezentate în câteva comunități ale românilor americani. Este vorba despre cărțile recente, de mare interes pentru istoria literară a contemporaneității, în măsura în care ele readuc în atenție pe Lucian Blaga și pe Radu Stanca. Așa cum am mai semnalat în presă, volumul-document intitulat de Anca Sîrghie "Lucian Blaga și ultima lui muză" a fost remarcat de juriul filialei sibiene a Uniunii Scriitorilor din România, care în luna mai 2016, pe când autoarea se afla în America, a răsplătit-o cu Premiul "Octavian Goga" pentru anul 2015.  Puțini sunt cei care știu (iată un al doilea fapt inedit!)  că înainte de a fi fost așternut pe hârtie, dialogul doamnei Sîrghie cu Elena Daniello, muza poetului,  a circulat sub forma filmului documentar “Amintiri despre Lucian Blaga”, prezentat deja la câteva festivaluri din țară și din America. Apărută în această primăvară la Editura Technomedia din Sibiu, ca și cea precedentă, recenta carte a scriitoarei, intitulată "Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai",  a completat florilegiul livresc pe care Anca Sîrghie l-a oferit de-a lungul anului 2016 iubitorilor de literatură, atât în România cât și în străinătate.

   

La Centrul cultural “J.L.Calderon” din București în 6 octombrie 2016 criticul literar Florentin Popescu și profesorul Geo Călugăru au comentat volumul "Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai". Dintre cele 6 capitole ale volumului ce însumează 460 pagini, au fost remarcate în deschiderea cărții cele 39 rememorări ale unor personalități care luminează aspecte inedite din viața scriitorului. Ele sunt completate, într-o a doua parte, cu câteva studii semnificative ale scriitoarei din ultimii ani, studii dedicate poetului și dramaturgului Radu Stanca. Menționăm titlurile: „De la modelul eminescian la baladele lui Radu Stanca”, „Literatura germană și poezia lui Radu Stanca”, „Sonoritatea muzicală a versului în poezia lui Radu Stanca” “Destin baladesc la Radu și la Dominic Stanca” sau „Radu Stanca și Teatrul de Păpuși din Sibiu”. Reportajele realizate la mai multe lansări de carte dovedesc, pe de o parte, adevărul că importanța genialului Radu Stanca trebuie înțeleasă de condeierii prezentului, care pot găsi în autorul lui “ Ars doloris” un model de înaltă spiritualitate, greu de egalat, iar pe de alta, că un pol al interesului  pentru Radu Stanca este pe mai departe Sibiul.  

 

   Cartea are atașat un CD cu înregistrarea spectacolului radiofonic “Hora domnițelor” din 25 noiembrie 1969 la Cluj-Napoca, eveniment semnalat autoarei de profesorul Marin Diaconu, care a participat la acea reuniune. Emoționantă apare vocea actriței Dorina Stanca, soția dramaturgului, care amintește geneza acestei piese de teatru. Din public s-au ridicat cititori care au felicitat-o pe autoare pentru cartea "Lucian Blaga și ultima lui muză", pe care au citit-o și le-a plăcut foarte mult, după ce volumul fusese lansat în același cenaclu bucureștean în 8 martie a.c. în prezența acad. Eugen Simion și a unui public cu totul select. Evenimentul din capitală nu a rămas singular.

  

   Abia s-a încheiat la Iași  a 2-a ediție a Târgului de Cărți și Arte Frumoase "Arca lui Gutenberg", cu cele 40 standuri și 70 de lansări, când la Biblioteca Județeană "Gh. Asachi" s-a desfășurat în 21 octombrie 2016 un eveniment literar dedicat scriitoarei Anca Sîrghie, sosită de la Sibiu cu cele două cărți recente.  Moderatoarea evenimentului a fost Mihaela Morariu, șefa serviciului proiecte și programe culturale din prestigioasa instituție a cărții. Redactorul  șef al editurii bibliotecii, Bogdan Mandache, a reliefat cele mai semnificative aspecte atinse de autoare în cărțile lansate. Astfel, în  “Lucian Blaga și ultima lui muză”, conceput ca un dialog în trei trepte, se luminează de-a lungul celor 240 pagini ale textului, în modul cu totul particular al discuției prietenești, cel mai dramatic deceniu din existența scriitorului. Volumul "Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai", așa cum a afirmat prezentatorul,  oferă cititorilor ieșeni o imagine poliedrală asupra vieții și operei celui mai talentat poet baladist al veacului XX în literatura română, om de teatru complex, prolific și elevat în toate domeniile în care s-a manifestat.

  

    Un moment interactiv, pregătit de profesoara documentaristă Eugenia Manta de la Liceul  tehnologic “Petru Poni” din Iași, a surprins plăcut publicul, căci elevele invitate au lecturat versuri din poeziile Portret, Bocca del Rio, Primăvară, Risipei se dedă florarul de Lucian Blaga și Nocturnă, Fata cu vioara, Bufallo Bill de Radu Stanca, deși nivelul nuanțării expresive  în recital nu a fost cel așteptat de  publicul pretențios dar cald, care a aplaudat fiecare apariție.   

    

   Reuniunea literară de la Biblioteca "Gh. Asachi" din Iași s-a încheia cu filmul realizat de Anca Sîrghie "Amintiri despre Lucian Blaga", cuprinzând interviul scriitoarei cu splendida doamnă a versului blagian, Elena Daniello, care este, după cum vă puteți da seama, și personajul feminin al cărții lansate. Înregistrarea din vara anului 1998 aruncă o nouă lumină asupra ultimei decade din activitatea creatoare a poetului-filosof. “Regalul cultural de la Iași”, cum se anunța evenimentul în mass-media locală, face parte în această toamnă dintr-un adevărat periplu care a continuat la Cluj-Napoca,  unde în 27 octombrie a.c. profesoara Antonia Bodea a prezentat la cenaclul “ Artur Silvestri”, activând în cadrul Ligii Scriitorilor Români, cartea "Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai". Autoarea însăși a mărturisit cu încântare “că l-a mai adus încă o dată pe Radu Stanca în orașul visat euphorionic”, după ce în 2012 a sosit cu volumul „Dăltuiri”, pe care l-a și prefațat,  iar  în 2015 cu lucrarea “Radu Stanca. Profil spiritual”, îngrijită în colaborare cu Marin Diaconu.

 

   La finele acestui an, periplul va continua la  Deva, Sibiu și Bistrița. Surpriza pe care ne-a produs-o mărturisirea scriitoarei este faptul că înaintea acestui tur prin citadele de cultură ale țării, recentele volume ale Domniei Sale au fost cunoscute în mari centre ale diasporei române din America, de la Denver-Colorado, Cleveland-Ohio și Troy-Michigan, în S.U.A, și până la Montreal, Windsor și Hamilton, în Canada. O asemenea prezență salutară demonstrează că nici frontierele politice, nici granițele atlantice nu mai pot fragmenta cultura  românească, iar o inițiativă livrescă, așa cum este cea a istoricului literar Anca Sîrghie, izbutește să pună în dialog  depărtările, apropiind diaspora de cultura țării și oferind tinerelor generații de scriitori exemplul călăuzitor al  unor mari înaintași.

                                                                

Muguraș Maria Petrescu,

Jurnalist cultural,

Membru UZPR

Bustul lui Brâncuși din Lessines, unde localnicii nu știau nimic despre România

În orașul belgian Lessines, unde s-a născut celebrul pictor Rene Magritte, la câțiva kilometri de Bruxelles, se află un bust al marelui sculptor român Constantin Brâncuși.   “Noi l-am avut acolo în urmă cu 26 de ani, dar localnicii nu știau nimic despre România. Unul dintre primele noastre proiecte culturale a fost acesta, în jurul lui Brâncuși. Orașul Lessines adoptase, printr-un proiect al UE, satele românești defavorizate, Hobița. Au aflat, mai târziu, că la Hobița se născuse Brâncuși. Am făcut un proiect numit Interferențe Culturale Brâncuși-Magritte și am realizat acest bust, dar și unul pentru cel mai mare pictor”, a spus Liviu Hopârtean, reprezentant al Asociației „Arthis” Bruxelles.


În primăvara anului în curs, în Belgia, au fost organizate mai multe evenimente de promovare cu ocazia împlinirii a 59 de ani de la moartea sculptorului Constantin Brâncuși. Europarlamentarul Victor Negrescu, alături de gorjeanul Radu Căliman, au realizat o sesiune de dezbateri în Parlamentul European de la Bruxelles, în cadrul evenimentului fiind stabilită o strategie de promovare a titanului de la Hobița la nivel internațional. Cu această ocazie a fost prezentat și un scurt film de promovare, acesta fiind parte a programului turistic „Vino acasă la Brâncuși”,  mențíonează cult-ura.ro.



 La dezbaterile organizate pentru promovarea județului Gorj au luat parte și Victor Boștinaru,vicepreședintele Grupului S&D în cadrul Parlamentului European pentru politica externă; Daciana Sârbu, europarlamentar; dar și Viorica Dăncilă, eurodeputat.


Ioan POPESCU, Ploieşti


ORDINEA ȘI HAOSUL

 „Trebuie să se știe că nu-i treabă mai greu de înfăptuit cu un succes mai îndoielnic, mai periculos de manevrat, decât aceea de a introduce noi rânduieli. Căci, cel ce le introduce are împotrivă-i pe toți cei avantajați de vechile rânduieli, în schimb are slabi apărători în cei ce speră să tragă foloase sub noile rânduieli.”

– Niccolo Machiavelli

 

   Atât filozofia cât și literatura europeană s-au preocupat de opoziția dintre haos și ordine. Dacă ne gândim la vremurile de demult, în filozofia antică, filozoful grec presocratic Anaxagoras (500 i. H. – 428 i. H.), credea că rațiunea a transformat haosul într-o lume ordonată, că Universul este alcătuit din mici particule, eterne, antrenate într-o mișcare haotică, elemente primordiale care la început se aflau în neorânduială și impulsul mișcării a ordonat aceste particule printr-un proces centrifug, în urma căruia a luat naștere Universul, principiul motor numindu-se nous (rațiune, spirit). Anaxagoras a fost numit, de altfel, descoperitor al nous-ului, idee care i-a influențat pe filozofii ce l-au urmat – Platon, Aristotel – cât și pe unii dintre Părinții Bisericii. Pe lângă unele neclarități și contraziceri în filozofia lui, el a fost întâiul filozof care a făcut deosebirea între materie și spirit, spiritul fiind nedevenit, neinfluențat de nimic în lume, care stăpânește peste tot ce este însuflețit. Esențial este, însă, faptul că grecii antici susțineau că lumea în care trăim nu mai este cea a haosului primordial, ci o lume ordonată, un cosmos, iar ideea de cosmos fiind opusă celei de haos și fiind o idee de ordine universală, conduce în mod inevitabil la ideea unității lumii. În cele din urmă au ajuns la concluzia că atât ordinea morală, cât și cea judiciară, sunt create prin reguli sau legi. 

   Ordinea deci, ar fi una din legile importante ale universului, prin ordine câștigându-se timp, ea fiind și o condiție a frumuseții unei societăți. Din ordinea ideilor, a vorbelor, rezultă ordinea morală care are legile ei și pe care dacă o nesocotești „ești întotdeauna pedepsit”, spunea Honoré de Balzac.

   Antonimul ordinii este haosul (chaos), confuzie, dezordine. Poetul nostru Mihai Eminescu semnala, în versurile sale din poezia „Luceafărul”, starea de divinitate ca o stare de maximă energetizare, starea lui a fi – starea de cosmos: „Din chaos, Doamne,-am apărut/ Și m-aș întoarce-n chaos…/ Și din repaus m-am născut,/ Mi-e sete de repaus…”

   De câte ori nu am simțit în mintea noastră ceva plutind ca o ceață, până când am reușit să ne concentrăm și să ne definim gândul, să-i dăm un contur clar? De câte ori nu s-a aflat lumea în ceață, până rațiunea i-a dat contur? Și a trebuit răbdare… focalizarea energiei…

   Din păcate, în zilele noastre trăim o realitate haotică, în care totul pare răsturnat de la normalitate. Ne asumăm drepturi și libertăți ne mai ținând cont de reguli cândva existente, în primul rând a regulilor de bun-simț. Pierdem vremea începând să judecăm pe oricine, în orice mod, vărsăm tot veninul pe care-l avem în suflet, ura și agresivitatea ies la suprafață fără nici o jenă, fără nici un respect pentru celălalt, fără a ne impune limite de exprimare, fără a realiza că putem fi categorisiți drept mahalagii, sau chiar dacă realizăm, ne permitem mahalagismele. Mai nou nu se mai înjură, dar se lovește cu intenție în cele mai sensibile puncte ale adversarului, ca la box, chiar dacă acesta este sau nu vinovat. Îi găsim noi vini, pornind de la întâmplări vinovate sau nevinovate sau fabulăm în jurul unui punct găsit vulnerabil sau îl travestim în unul vulnerabil. În principiu ne situăm într-o tabără, una adversă celeilalte și, vorba lui Caragiale: „luptă, luptă și dă-i și luptă… și eu mă-nțeledzi tocmai acum să remâi pe dinafară […] neicusorule, să nu m-aleg…” Nu mai ținem cont de reguli, îi bălăcărim pe toți, riscăm pentru a câștiga! Cine nu riscă nu câștigă!, nu-i așa? Nu avem opreliști de limbaj și de atitudine, putem, ca atare, să ne punem în valoare  – după inspirația de moment – obrăznicia. Dară „obraznicul mănâncă praznicul!”

   Sociologul Zoltan Rostaș spunea că „Românii au tendința asta de a porni certuri cu oameni pe care nu-i cunosc pe teme politice din cauză că, la noi, cultura politică este încă în tranziție: între comunism – în care toată lumea tăcea și o cultură politică democratică – în care lumea poate să vorbească liber”. Dar, când se dă acea mult pomenita „spagă”, ea se dă în mod discret, politicos, atunci gestul mârlănesc este exclus din formulă; cel care dă și cel care primește, devin protocolari. Sigur că spiritul critic trebuie să existe, dar, în lipsa unei clarități a situației, cu atât mai mult acesta trebuie să fie însoțit de respect față de persoana căreia ne adresăm, problema să fie tratată cu inteligență și cunoaștere –  invitatul să nu aibă pretenția că el ar deține adevărul absolut –, să fie pusă frână răutății din suflet – pe care o are orice om, dar în cantitate diferită – și să se analizeze problema cu discernământ, să nu vorbim înainte de a gândi, de a raționa pentru aflarea adevărului. Altfel vom crea stări de panică, de ură, ne vom deda îndârjirii, jignirii, rănirii sufletelor, chiar îmbolnăvirii. Fiindcă nu putem ști niciodată cât din toate aceste atitudini ale noastre poate suporta adversarul.

   Numărul școliților a crescut în țara noastră, dar diplomele nu ridică nivelul intelectual și moral al populației unei țări, deși ar trebui. De ce? Fiindcă nu se învață despre comportament, sau, profesorii, unii – subliniez unii – conducători de doctorate, de exemplu, nici nu au ce să-i învețe, sau, poate nu sunt interesați de nivelul moral al doctoranzilor. Am privit cu uimire cum invitați ai emisiunilor de televiziune, în necunoștință de cauză, discutau despre modul de obținere a doctoratului. Își dădeau „cu presupusul”!? Iar televiziunea, în goana ei de senzațional, a devenit un loc minunat de spălare a rufelor, și nu cu un săpun soft, ci cu unul dur. Nu se vorbește, se latră! Asistăm la mahalagisme, bârfă, informații care pot fi adevărate dar și informații false, extrem de răutăcioase, tendențioase. Astăzi, chiar am auzit pe cineva o perlă din gură scoțând: „De când mafia trebuie să apere, România?”.

   S-a rupt unitatea care părea a se forma, de care avem atâta nevoie, românii s-au împărțit în două tabere. Nu mă mir, în alte părți ale lumii vedem oamenii divizați chiar în mai multe tabere! În fiecare emisiune, în numele libertății cuvântului avem parte de venin, răutate, răzbunare a politicienilor, jurnaliștii presară și ei sare și piper (mai mult piper decât sare), publicului e derutat, gradat înveninat.

  Filozoful, eseistul român Constantin Noica (1909-1987) întreba: „Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas, și din pașii zilei tale un mers, și nu o împleticire?”

   Totuși, există speranța într-o reformă spirituală a fiecăruia dintre noi, dând importanță educației în spiritul corectitudinii și dreptății, sentimentului de apartenență la comunitate și dorința binelui ei, fără de care ne pândește dureroasa izolare, și nu mai puțin importantă ar fi luarea în considerare a inteligenței noastre, discernământului care ne deosebește de animalitate și care determină comportamentul moral. Pentru că, vorba înțeleptului, natura ne aseamănă. Diferența o face educația noastră.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

TURIȘTI PLOIEȘTENI, PE URMELE ISTORIEI MILENARE A ROMÂNILOR        

Ioan POPESCU

 

La invitatia dnei Cornelia Gheorghiu PFA, am însoțit un grup de 40 de turiști ploieșteni, format din membri ai Clubului de goblen de la Palatul Culturii (initiatori: dna Laura Matei și Jean Ioniță), alături de un grup de cadre medicale, condus de dna Marcela Ciolan.

 Îmbarcați într-un modern autocar, avându-l ca șofer pe tânărul Florin Șerban, de la firma de transport Totpol Srl, excursia a avut ca țintă un traseu inedit: Târgoviște-Ștefănești-Mioveni-Golești, cu obiective turistice cultural-istorice și religioase binecunoscute.

Primul popas a fost la catedrala și mitropolia din Târgoviște, după care am intrat pe tărâmuri argeșene, județ comparat de cineva cu o carte de istorie, un album de cultură și artă, în care sunt încă vii mărturiile meșterilor de odinoară și respectul localnicilor de a păstra și valorifica patrimoniul lăsat de înaintașii lor:

- Complexul muzeal “Florica” din orașul Ștefănești  – reședința Brătienilor și biserica de pe domeniul care adăpostește mormintele familiei Brătianu. O moștenire materială și spirituală pe care Brătienii au încorporat-o în civilizația și spiritualitatea românească. Tezaurizarea unei asemenea experiențe de muncă și luptă pilduitoare în cele mai importante compartimente ale societății: social, politic, diplomatic, cultural, plasează Centrul de cultură Brătianu pe harta monumentelor istorice renumite din România;

- Catedrala “Sf.Petru și Pavel” din Mioveni - oraș modern cu vreo 50000 de locuitori - lăcaș sfânt impresionant, copie mai mică a celebrei catedrale din Sofia, unde parohul Puiu Andrei Diaconescu, consilier pe probleme sociale din localitate, a acceptat să facă o fotografie cu grupul nostru, chiar în fața catedralei. Nu înainte de afla că ridicarea acestei biserici - care are o înălțime de 40m și 60m lățime - a durat 20 de ani, sfințirea ei având loc la 1 iulie 2012.   

- Cula Racoviță - muzeu etnografic realizat de prof. Constantin Năstase, care ne-a onorat cu prezența sa. Deși are aproape 102 ani, domnia sa, fost general al Armatei Române, scăpat prin minune de la măcelul de Cotul Donului din noiembrie 1942, ne-a condus, alături de fiul său, prin excepționalul muzeu cu trei etaje, explicându-ne, cu lux de amănunte, momente din tumultoasa sa viață, în care a strâns – asemenea regretatului prof.ploieștean Nicolae Simache - peste 2000 de  piese de muzeu, multe dintre ele fiind exponate.

Ultimul popas a fost pe domeniul familiei Golescu, devenit complex muzeal, extins pe vreo 14ha, structurat pe mai multe secțiuni, denumit  “Muzeul Pomiculturii și Viticulturii”, al treilea ca reprezentare națională și întâiul dedicat ocupațiilor poporului român, unicul din Europa aflat în aer liber. Aici am remarcat, îndeosebi, prima școală slobodă obștească în limba română din Țara Românească, inițiată de Dinicu Golescu, dar și câteva săli distincte dedicate mișcării revoluționare a lui Tudor Vladimirescu din 1821. De asemenea, ne-au fost prezentate și cele peste 30 de gospodării complexe, reprezentând principalele zone viticole și pomicole din România, printre care câteva și din Prahova.

Când s-a lăsat seara, frigul și ploaia am pornit spre casă, luând cu noi amintiri de neuitat, dar și dorința de a reveni, și cu altă ocazie, pe aceste locuri minunate, încărcate de istorie.

Încă un pas pentru Limba Română în Basarabia

Ioan POPESCU


Normele ortografice ale scrierii lui ”â” și ”sunt” în grafia limbii române au devenit obligatorii pentru instituțiile de învățământ. Un Ordin în acest sens a fost semnat de ministrul educației Corina Fusu, cu scopul de a asigura respectarea prevederilor Hotărârilor Consiliului Suprem pentru Știinţă şi Dezvoltare Tehnologică al Academiei de Știinţe a Moldovei, menționează  Timpul.md


Prin Ordinul nr. 872 din 17 octombrie 2016 se aduc la cunoștință prevederile documentelor menționate și se pune în sarcina conducătorilor instituțiilor de învățământ să asigure implementarea în sistemul de învățământ a recomandărilor de aplicare a normelor ortografice de scriere a lui ”â” și ”sunt” în limba română.


De asemenea, Ordinul stipulează că elaborarea/tipărirea manualelor, ghidurilor metodice, materialelor didactice și a altor suporturi și resurse educaționale se vor efectua cu respectarea normelor ortografice de scriere a lui ”â” și ”sunt” în limba română.

  POLITICA, MINCIUNA ȘI OPORTUNISMUL

„Eu îmi iubesc țara, dar din iubirea mea face parte și disperarea mea de a vedea ce trăim și cum trăim.

– Octavian Paler

 

   Asistăm la spectacolul degradării vieții, datorită, în mare parte, politicienilor și politicii, democrației „originale” oferită de politicieni. Uneori îți vine să râzi, gândul te duce la memorabilul nostru dramaturg Ion Luca Caragiale (1852-1912), la nedumerirea cetățeanului turmentat: „…Eu pentru cine votez?”, vădita consternare a oamenilor simpli în fața proceselor electorale false și orchestrate. În vremurile de atunci oamenii parcă aveau totuși umor, poate o oarecare naivitate, nu erau atât de rafinați, de perverși încât să-și ascundă intențiile. Umorul realizat de Ion Luca Caragiale în scrierile lui, era dovada talentului și a inteligenței sale, reușind să zugrăvească personaje și situații din care se poate vedea că oamenii nu erau proști, fiindcă dacă ar fi fost, nu ne-ar fi făcut să râdem. Acum, ceea ce se petrece în jurul nostru nu este nici umor, nici naivitate, nici prostie chiar, ci este răutate, perfidie, rafinament pervers, inteligență pusă în scopuri de distrugere, versatilitate, șmecherie, lipsă de înțelepciune și bun simț, minciună, oportunism. În două cuvinte – suflete bolnave. Vedem oameni avizi de putere care fac orice numai să-și mențină sau să dobândească puterea râvnită.

   Și pentru a clarifica deosebirea dintre inteligență și înțelepciune, amintesc că inteligența este capacitatea de a imagina alternative, pe când înțelepciunea – capacitatea de a o alege pe cea mai bună: „Inteligența este ca un roi fără matcă, înțelepciunea este un roi cu matcă”, spunea cineva. În „Banchetul” – dialogul socratic scris de filozoful grec Platon –, Socrate, venit mai târziu, este invitat de Agaton să stea lângă el:  „să mă molipsesc și eu cu ceva de la cel înțelept…”, iar Socrate-i răspunde: „Ce bine-ar fi dacă înțelepciunea ar avea darul să se scurgă ori de câte ori ne atingem unii de alții, de la cel ce are mai multă la cel cu mai puțină …” În altă parte, Socrate mai spune: „A fi înțelept, înțelepciune și cunoștință de sine înseamnă să știi ce știi și ce nu știi”, ceea ce pretinde simțul clarității.

   Politica – știință și practică de guvernare a unui stat – include acțiunea propriu-zisă a partidelor, grupărilor, exercitată în domeniul guvernării problemelor interne și externe. Totodată poate fi definită ca ideologie ce reflectă o orientare și este procesul prin care sunt luate decizii. Instituțiile politice sunt instituții prin intermediul cărora se exercită puterea, prima instituție politică fiind statul ca instrument social organizat.      

   Putem vorbi și despre o conștiință politică structurată pe mai multe nivele, despre un program politic, parte integrantă a conștiinței politice care vizează direct înfăptuirea concretă a scopurilor fundamentale ale respectivei clase politice. Winston Churchill (1874-1965) – simbolul democrației britanice – semnala că „Politica este aproape la fel de pasionantă ca și un război, și la fel de periculoasă. În război poți fi ucis o singură dată, în politică, de mai multe ori”. Un adevăr crud a fost spus de scriitorul Octavian Paler (1923-2007): „Politica nu are principii. Are numai interese”, ca atare, unii politicieni sunt lipsiți de principii, urmărind în prim plan, interesele proprii.

   Politicianul este o persoană cu un rol important. Nu este ușor să-ți asumi acest rol – este adevărat – dar, tot atât de adevărat este că trebuie să-ți cunoști posibilitățile, energia, interesul și dragostea pentru binele celor pe care vrei să-i conduci și să fii, în primul rând, un om inteligent și cinstit. Filozoful, jurnalistul, poetul american Ralph Waldo Emerson (1803-1882)  spunea că „imbecilitatea oamenilor este întotdeauna o invitație către nerușinarea puterii”.

   Să ne amintim fabula lui Esop – „Vulpea și iepurele”, în care un iepure i-a spus cumetrei vulpe: „Se spune că ești tare pricepută și obții adesea mari foloase în lume. Cum știi să aduci norocul de partea ta?” „Dacă îți dorești cu adevărat să afli secretul succeselor mele”, i-a răspuns vulpea, „te invit la mine la masă.” Iepurele a acceptat invitația, a ajuns în casa vulpii și văzând că nu era nimic de mâncare pe masă, a zis: „În cele din urmă, prea târziu din păcate, am înțeles de unde îți vine faima. Nu din pricină că ești cu adevărat pricepută la ceva, ci din cauza șireteniei tale”. Morala: Curiozitatea, pofta… nemăsurată te poate băga în belea… 

   De asemenea este foarte important ca alegătorul să fie bine informat și orientat pentru a știi pe cine „invită” în politică, pentru binele lui și al colectivității. Scriitorul antic grec Esop spunea că obișnuim „pe hoții mărunți să-i trimitem la spânzurătoare, iar pe cei mari îi numim în funcții publice”. S-a dovedit că istoria se mai și repetă! Se întâmplă și invers și tot nu câștigăm nimic!

   Avem întrebări simple: Cine ne poate reprezenta? Pe cine vom alege? Mă întorc spusele lui Platon – filozoful modern al Antichității – că cei care sunt prea deștepți pentru a se angaja în politică sunt pedepsiți prin a fi guvernați de către cei proști, și că „Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înțelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice, sau până când deținătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înțelepciunii.”

   Carl Gustav Jung (1875-1961) în cartea sa „Tipurile psihologice” apelează la remarca poetului, dramaturgului Friedrich von Schiller (1759-1805): „Numai astfel, numai prin faptul că ne adunăm într-un singur focar întreaga energie a spiritului și ne concentrăm întreaga ființă într-o singură forță, izbutim să înaripăm această singură forță și să o conducem mult dincolo de limitele pe care natura pare să i le fi așezat”, făcând referire și la prietenia care s-a legat între Goethe și Schiller, la idealurile lor comune de libertate, armonie și frumusețe, în perioada cât a locuit la Weimar, oraș care a fost numit „leagănul culturii germane” și unde el, Schiller, a avut funcția de consilier la curtea Ducelui. Este o lecție dată, în sensul că o societate divizată nu poate asigura progresul. Prietenilor, în scrisori le-a exprimat convingerea că nevoile materiale sunt elementele dominatoare care înhamă omenirea la jugul tiraniei, susținând că „numai atunci când se sustrage imperativelor materiei, ființa umană își atinge esența”.

   Mulți dintre cei care intră în politică folosesc minciuna pentru a avea succes, minciuna fiind o afirmație prin care se denaturează în mod deliberat adevărul; este o afirmație contrazisă de experiență, observație sau bun simț; este oferită de persoana mincinoasă în mod premeditat sau spontan prin contorsionarea totală sau parțială a faptelor și a adevărului sau prin argumentarea selectivă, dar aparent semnificativă, a faptelor. „Minciuna este vacanța adevărului”, spunea  filozoful, poetul român Lucian Blaga (1895-1961).

   Nu greșim dacă spunem că mințind ucidem adevărul. De la prima minciună ușurăm drumul celorlalte minciuni pe care le vom spune, creând condiții favorabile unor păcate și mai mari, cel al furtului, creării haosului, subdezvoltării. De regulă, minciuna se consideră o acțiune intenționată de declarare a unei stări, pentru a produce confuzie, a oferi false speranțe, a determina o anume acțiune sau a crea o anume stare care servește celui care minte. Deși minciunile premeditate sunt cele care sunt considerate a fi mult mai devastatoare și de neiertat, se pot totuși identifica și minciuni spontane, nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de înțelegere corectă și/sau de interpretarea greșită a informațiilor existente în acel moment.

   Astfel, s-au identificat diferite variante ale minciunii, precum: Minciuna individuală cotidiană, Minciuna individuală politică, Minciuna colectivă, Minciuna politică colectivă, Minciuna economică, Minciuna socială, Minciuna științifică, Minciuna culturală.  Ca tipologie, întâlnim: Minciuna mare – minciuna care are ca scop să înșele victima în a o face să creadă informațiile spuse de cel care minte, ceva care va fi contrazis, probabil, de unele informații pe care victima le posedă deja, Cacialmaua (când pretinzi că ai informații pe care nu le ai de fapt), se folosește, de exemplu, la jocul de  poker; Minciuna deschisă – o minciună spusă drept și confident în față, cu scopul de a fi convingător și, mai sunt altele. Să menționam și Exagerarea care apare atunci când cele mai fundamentale aspecte ale unei afirmații sunt adevărate, dar numai într-o anumită măsură; este văzută ca „întindere a adevărului”. Ar mai fi de menționat Minciuna nobilă care ar crea disconfort dacă adevărul ar ieși la suprafață, dar oferă unele beneficii pentru mincinos făcând un bine societății ceea ce înseamnă că face bine altora, Minciuna Albă – minciună minoră, considerată inofensivă, sau chiar benefică, pe termen lung. O versiune a Minciunii albe este de a spune doar parțial adevărul, pentru a evita întrebările incomode. De asemeni Jurământul fals – un tip minciună sau un tip declarație falsă dată sub jurământ în timpul unui proces juridic la tribunal sau în orice tip de jurământ scris. Jurământul fals este o crimă, pentru că martorul a jurat să spună adevărul. Și în fine, Reclamă exagerată – folosită de obicei în publicitate și anunțuri, afirmații ce sunt puțin probabil să fie adevărate, dar nici nu se poate dovedi că sunt false, deci nu încalcă legea.

   Despre Moralitatea minciunii s-au exprimat mai mulți filozofi care au condamnat minciunile, argumentând că Minciuna este o perversiune a facultății naturale de vorbire. Cert este că atunci când unul minte și ceilalți depistează minciuna, compromite încrederea în societate.

   Filozofii utilitariști sprijină minciunile care fac bine – Minciunile albe. În cartea sa „Cum să iei Decizii bune și să ai Dreptate tot timpul”, scriitorul britanic Lain Benjamin King (n. 1971) spune: „Înșală doar dacă poți schimba comportamentul într-un fel care să valoreze mai mult decât încrederea pe care ai să o pierzi, dacă minciuna o să fie descoperită”. Dar, o dată spusă o minciună, pot apărea și consecințele ei nefaste: poate fi descoperită, sau poate rămâne nedescoperită – ceea ce speră mincinosul. Minciuna descoperită poate pune la îndoială alte afirmații spuse de același vorbitor și poate duce la sancțiuni sociale sau legale împotriva vorbitorului.

   Detectarea minciunii se poate face urmărind expresia celui care minte – a vorbitorului – sau folosind Poligraful numit și „detectorul de minciuni” care măsoară stresul psihologic pe care subiectul îl îndură când i se pun anumite întrebări.

   Oportunismul, deoarece caracterizează pe unii politicieni, este atitudinea lipsită de conduită morală, de fermitate și de principialitate a unei persoane care, pentru a-și satisface interesele personale, adoptă și aplică, după împrejurări, principii și păreri potrivite momentului. Mai concret: una zic și alta fac, sau, una cred și alta spun. Nici o funcție nu permite a minți în vreun fel, pentru a te face credibil! Se mai poate numi „Politica celor fără principii”, a celor ce profită de oportunitatea împrejurărilor. Iar omului fără credință în Dumnezeu, orice minciună îi poate servi drept adevăr!

   „Obrăznicia, oportunismul și șmecheria n-au ce căuta în profilul unui conducător de țară”, era titlul unui articol bistrițean, scris în 2014. Cred că ar fi bine a se repeta acest mesaj și în zilele noastre, pentru toți politicienii care uzează de aceste tertipuri pentru a-și ascunde nelegiuirile, pentru a se menține în politică, sau pentru a intra în politică.

   „Cum e cârmuitorul, așa îi sunt cârmuiții”, ne vorbește Biblia. Da!, cum ne-a fost cârmuitorul, ne sunt acum cârmuiții. După semințele pe care le-am ales, acum culegem roadele! Să dea Domnul să putem schimba radical totul, alegând, în continuare, semințe bune.

   Liderul spiritual indian Osho (1931-1990) semnala: „Atunci când te naști, nu ești un copac, ci o sămânță. Trebuie să crești, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulțumirea ta. Această înflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluția ta personală…”.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord